Mircea Onofriescu -Medic primar obstetrică ginecologie

Posted on Updated on

mircea_onofriescun. 8 februarie 1953 Fălticeni.

1972 – 1978: Facultatea de Medicină Generală, Universitatea de Medicină “Gr. T. Popa” Iaşi (şef de promoţie);

1972: examenul de bacalaureat;

1968 – 1972: Liceul nr. 2 Fălticeni (şef de promoţie);

1966 – 1972: Şcoala generală nr. 2 Fălticeni, judeţul Suceava.

 

2010 – 2015: Manager al Spitalului Clinic de Obstetrică şi Ginecologie Cuza Vodă Iaşi;

2006 -2010: Director de Cercetare la Spitalul Clinic Obstetrică şi Ginecologie Cuza Vodă Iaşi;

1998 – Iaşi: susţinerea publică a Tezei de Doctorat; confirmat prin Ord. M.E.N. nr. 3428/1998.

1996 (martie): examen de Medic Primar în specialitatea Obstetrică

Ginecologie;

1994 – 1998: doctorand în specialitatea Obstetrică Ginecologie (teza:

“Influenţele diabetului gestaţional asupra unităţii materno-feto placentare” – conducător ştiinţific: Prof. Univ. Dr. Corneliu Gavrilescu;

1991: Competenţă în Ecografie în Obstetrică şi Ginecologie;

1994: colocviu de admitere la doctorat (septembrie);

1994: Competenţă în Histeroscopie diagnostică şi intervenţională;

1994: Competenţă în Celioscopie Ginecologică;

1991 -1996 – Medic Specialist Obstetrică Ginecologie, Maternitatea Cuza Vodă Iaşi;

1991: examen de medic Specialist – Obstetrică Ginecologie;

1987 – 1991: medic secundar Obstetrică Ginecologie, Maternitatea Cuza Vodă Iaşi;

1981-1987 – medic de medicină generală Ruginoasa şi Comarna, Judeţul Iaşi;

1978 – 1981: medic stagiar la Spitalul Sfântul Spiridon Iaşi;

 

Ion Irimescu – sculptor

Posted on

ion_irimescu_intre_operele sale_2(n.27.02.1903 Preuteşti – m. 28.10.2005 Fălticeni)  

Unul din marii artişti români a sec. al XX-lea. Fiul lui Petre şi al Mariei Irimescu (sora scriitorului Al. Cazaban),  îşi petrece copilăria şi adolescenţa în Fălticeni, în casa părintească din strada Şcoala Domnească. Din 1914 urmează cursurile liceului „Nicu Gane”. Făcând parte, alături de viitorii actori Gr. Vasiliu-Birlic şi Jules Cazaban, din prima promoţie (1924) a şcolii.

Încă elev în clasa a Vl-a liceală, deschide prima expoziţie personală.  Între 1924-1928 este student al Academiei de Arte Frumoase, Bucureşti, clasa sculptorului Dimitrie Paciurea, dar frecventează şi cursurile lui Oscar Han. Obţine o bursă de studii (1929-1931) la Şcoala Română de la Paris (cu lucrarea Atlas cu pământul pe umeri), iar în 1937, tot prin concurs, o nouă bursă, Dimitrie Paciurea. Este profesor de desen la Şcoala Normală din Fălticeni (1928-1930), la Gimnaziul Aurel Vlaicu din Paşcani (1934-1936) şi la Liceul de băieţi din Slatina (1938-1940).

Din 1940 îşi începe cariera universitară ca profesor de sculptură la Academia de Arte Frumoase din laşi (1940-1950, iar din 1944, rector), la Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu” din Cluj (1950-1955) şi la Institutul de Arte Plastice Ion Grigorescu din Bucureşti (din 1965).

Arta lui Ion Irimescu evoluează de la neoclasicismul „cu accente patetice, expresioniste” al începuturilor (Tors de femeie, Tors de bărbat în mers, Centaureasă, Tânără cu struguri în păr) la geometrizarea brâncuşiană a formelor, „un geometrism puternic expresiv” (seria de basoreliefuri şi compoziţii dedicate copilăriei şi adolescenţei: Rodica, Nicuşor, Dan, Portret de copil), într-o viziune arhaizantă ori primitivă (Cap, Fata de piatră) şi, în cele din urmă, la o sculptură „puternic stilizată, cu deosebită atenţie acordată şlefuirii aproape artizanale a formelor, turnate de obicei în bronz”. 

Ion Irimescu expune la Salonul oficial din Paris (1930-1931, distins fiind cu Menţiunea de onoare) şi la toate Saloanele oficiale din Bucureşti (1923-1943) şi laşi (1940-1943) ca şi la expoziţiile (1937-1943) Tinerimii artistice. 

Deschide (1947) o expoziţie personală la sala Dalles, iar după 1948 participă la toate expoziţiile anuale şi bienale de stat.  Ion Irimescu este prezent cu lucrări la expoziţii de artă românească în străinătate: Ankara, Anvers, Bratislava, Budapesta, Paris, Moscova, Oslo, Petersburg, Sofia, Stockholm, Zurich, Varşovia, Veneţia.

Recunoscut de lumea artistică, de public şi de oficialităţi, Ion Irimescu primeşte numeroase premii şi distincţii: Premiul Ministerului Artelor (1934, 1942, 1944);  Premiul Fundaţiei A. Simu (1935);  Premiul Hanu-Ancuţei (1938);  Premiul Municipiului Bucureşti;  Premiul C. Hamangiu al Academiei (1943);  Premiul de Stat  cl. I(1954) şi cl. II (1955); Medalia Meritul Cultural cl. I (1943);  Meritul Cultural în grad de cavaler cl. I(1947); Ordinul Muncii, cl. I (1956) şi cl. II (1963); Steaua Republicii (1959); Maestru Emerit al Artei (1954); Artist al Poporului (1963);  Marele Premiu U.A.P. (1983).  Membru de onoare al Academiei Române (1992).

Creator în toate genurile, de la studii la basoreliefuri (Leda şi Lebăda, întoarcerea de la muncă, Odihna) şi la sculptură monumentală (1907, Brâncuşi, Lupeni 1929, Octav Băncilă), Ion Irimescu excelează în portretistică (Autoportret, G. Enescu, Dinu Lipatti, Corneliu Baba) în care artistul „se preocupă mai puţin de reproducerea unui model şi mai mult de transpunerea unei reprezentări, a unei amintiri, a unui ideal”.

În anul 1975, marele sculptor face oraşului Fălticeni o impresionantă donaţie (lucrări de sculptură, desene, schiţe, studii, o bibliotecă cu albume de artă românească şi universală), îmbogăţită mereu cu noi piese – găzduită în casa ce fusese cândva a boierului Alecu Botez Forăscu – se va constitui în Muzeul Ion Irimescu, cel mai mare muzeu de autor din ţară. In anul 2001 primeste premiul pentru Excelentã în cultura românã. Este membru de onoare al Academiei Române. La 27 februarie 2003, Academia Românã îl sãrbãtoreste cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani.

Loc al copilăriei şi adolescenţei, al primelor căutări artistice, Ion Irimescu alege Fălticenii ca antecameră a veşniciei. Artistul îşi doarme somnul de veci, alături de părinţi şi de soţie, în cimitirul bisericii Oprişeni, biserică  pe care o zugrăvise, student pe atunci, în 1926.

(Cartea Fălticenilor – Cătălin Ciolca, Editura Omnia 2005)

Scriitorul și jurnalistul Cătălin Ciolca s-a stins din viață

Posted on Updated on

catalin ciolca autografeCătălin Ciolca, scriitor și jurnalist, s-a stins din viață noaptea trecută, la Iași, la vârsta de 75 de ani.

Regretatul scriitor și-a legat numele de Fălticeni prin prieteniile pe care le-a avut în mediul cultural fălticeneani. În semn de prețuire pentru marile nume ale spațiului fălticenean, Cătălin Ciolca a publicat două ediții ale lucrării “Cartea Fălticenilor de la A la Z” (2005 și 2010), o continuare a albumului monografic al Fălticenilor realizat în anul 2003 de scriitorul Grigore Ilisei, căruia Cătălin Ciolca i-a fost editor.

Vestea morții lui Cătălin Ciolca este dureroasă pentru prietenii săi. Scriitorul și jurnalistul a fost răpus de o complicație la nivel pulmonar.

Episcopul Timotei Aioanei a vorbit în termeni laudativi  despre cel dispărut, trecerea la cele veșnice fiind considerată o pierdere grea pentru mediul cultural.

Având în vedere munca depusă pentru a consemna momentele și oamenii de seamă care au marcat istoria Fălticenilor, Timotei Aioanei consideră că scriitorul Cătălin Ciolca merită cu prisosință titlul de Cetățean de Onoare al Fălticeniului, post-mortem.

Cătălin Ciolca s-a născut la 25 ianuarie 1941, în Urziceni, județul Ialomița. A fost licențiat în litere al Universității București, cu o teză despre Anton Holban.

A debutat cu versuri, în anul 1964, în revistele „Luceafãrul” și „Steaua”. Ulterior a publicat versuri, eseuri, reportaje și articole de critică și istorie literară în „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Timpul” – Iași, „Literatură și artă” – Chișinău.

Între 1966-1968, a redactat, împreună cu George Sidorovici, Platon Pardău, Lucian Valea, Radu Mareș, Alexei Rudeanu, revista literarã „Suceava”, supliment al ziarului „Zori noi”.

Gabriel Doru Udișteanu – Voleibalist

Posted on Updated on

legitimatie-doru-udisteanuCalu’, cum era cunoscut în lumea voleiului, s-a născut în 1945 la Fălticeni şi a fost jucător divizionar A între anii 1962 – 1977, component al echipelor Fulgerul Suceava, Ştiinţa Galaţi, Rapid Bucureşti şi Dinamo Bucureşti. A murit în anul 1992.

Maestru emerit al sportului, titular şi căpitan al echipei reprentative masculine a României, cu care a obţinut rezultate remarcabile:

– locul 5 la Jocurile Olimpice de la Munchen, 1972

– locul 2 la Campionatele Mondiale din Cehoslovacia, 1966

– locul 7 la Campionatele Mondiale din Bulgaria, 1970

– locul 6 la Campionatele Mondiale din Mexic, 1976

– locul 5 la Campionatele Europene din Turcia, 1962

– locul 3 la Campionatele Europene din Polonia, 1971

– locul 4 la Campionatele Europene din Iugoslavia, 1975

– locul 2 la Campionatele Balcanice din Grecia, 1970

– locul 1 la Campionatele Balcanice din România, 1973

Artur Gorovei – Folclorist, întemeietor de reviste, poet, prozator

Posted on Updated on

 

Artur Gorovei - folclorist
Artur Gorovei – folclorist

La 19 februarie 1864 s-a născut, la Fălticeni, Artur Gorovei. Trece în lumea umbrelor la 19 martie 1951, la Bucureşti. Folclorist. Întemeietor de reviste. Poet. Prozator. Tatăl său, Petru Gorovei, născut în 1831, a fost urmaşul altor Gorovei cu preocupări culturale relevante. În 1748, Ioan Gorovei, căpitan de Dorohoi, devine ctitorul mănăstirii Gorovei, iar pe la 1829, un alt Ion Gorovei, de la Icşeşti, se impune ca traducător. Cu o ascendenţă genealogică şi mai bogată, care merge până la anul 1000, remarcăm pe mama sa, Maria, născută Borş în anul 1836. Fiul lor, Artur Gorovei, urmează prima clasă primară la Rădăuţi, iar din anul 1873, la Fălticeni, următoarele clase primare şi gimnaziul. Liceul îl face la Iaşi, primul an la Facultatea de Drept din Bucureşti, după care următorii ani la Iaşi, unde, în 1890, îşi va lua şi licenţa în Drept. Tânărul magistrat este numit mai întâi profesor superior la Bârlad, apoi ajutor de judecător şi judecător la Paşcani, în anul 1891, avocat la Fălticeni, din decembrie acelaşi an, judecător la Broşteni, din anul 1905, din nou avocat la Fălticeni, procuror la Râmnicu-Sărat şi prefect al judeţului Suceava, apoi, între 1909 şi 1911, inspector agricol, după care se consacră în exclusivitate cercetării folclorului şi istoriei ţării.

S-a căsătorit cu Elena, născută Văsescu, în 1872. Împreună au dat naştere unui fiu, Sorin, viitorul profesor de matematici de la liceul din Fălticeni şi tatăl lui Ştefan S. Gorovei. În 28 mai 1915 Artur Gorovei devine membru corespondent, iar din 25 mai 1940, membru de onoare al Academiei Române.

Prezicerea unor prieteni ai tatălui său, cum că băieţelul Artur va face carieră cărturărească, a început să se concretizeze încă din anii de gimnaziu, când scoate revista Ecoul Carpaţilor (1878), iar un an mai târziu, Ţânţarul, o revistă umoristică şi polemică. Ajuns la Iaşi, îndemnat şi de vărul său, Eugen Teodorinii, redactează în 1884 Revista populară, pentru care cei doi veri nu se puteau plânge de lipsa materialelor. Numai Artur Gorovei avea 1.700 versuri, poezie lirică, apoi poezii populare, îndeosebi cimilituri culese de el însuşi pe care le va utiliza mai târziu în lucrarea „Cimiliturile românilor”, editată de Academie.

Revenind definitiv în Fălticeni, se va integra total mişcării culturale de aici, legând prietenii memorabile şi promovând noi iniţiative privind cercetarea şi răspândirea valorilor culturale. Astfel, în anul 1901, împreună cu George Tutoveanu, dr. Rossignon, N. Stamati şi D. Zaharescu, înfiinţează societatea Cultura, care, în principal, îşi propunea să organizeze şezători literare şi conferinţe publice. Între 15 noiembrie 1907 şi 1 octombrie 1909, împreună cu Sadoveanu, editează revista Răvaşul poporului, cu apariţie bilunară, o adevărată enciclopedie pentru săteni.

Revista care însă l-a consacrat şi l-a făcut cunoscut nu numai în ţară, ci şi peste hotare, până în America Latină, a fost Şezătoarea. Revistă pentru literatură şi tradiţiuni, cea dintâi revistă de folclor din ţară, care a apărut începând cu 1 martie 1892 şi a însumat 25 de volume. Şezătoarea s-a constituit într-o adevărată şcoală de folcloristică, un excelent mijloc de formare a unor culegători de folclor (în special, învăţători şi preoţi) şi de stabilire a unor legături benefice cu specialişti din Transilvania şi Basarabia, cu personalităţi ale folcloristicii europene – Sébillot, Jan Urban Jasrnic, Kristoffer Nyrop, Gennep ş.a., precum şi cu reviste de folclor ce apăreau peste hotare: Mélusine, Wallonia ş.a. (…) Filologi romanişti precum Gustav Weigand, Mattias Friedvagner, Wilhelm Meyer-Lübke o solicitau pentru că în paginile ei găseau texte într-o limbă românească aleasă, plină de seve şi arome.

Aşadar n-a fost o întâmplare când, în 1894, este invitat la Congresul folcloriştilor de la Chicago, în 1900 este vizitat la Fălticeni de Gustav Weigand, iar în 1928 participă la Congresul internaţional de artă populară de la Praga, unde prezintă lucrarea Ouăle încondeiate la români.

Opera lui Artur Gorovei, înfăptuită pe parcursul a peste 65 de ani, cuprinde articole, studii, culegeri de folclor, romane, memorialistică şi poezie, dintre care amintim Cimiliturile românilor (1898), După dragoste (schiţe şi nuvele, 1901), Datinile noastre la naştere (1909), Datinile noastre la nuntă (1910), Credinţi şi superstiţii ale poporului român (1915), Botanica poporului român (Fălticeni, 1915), Cruzimi (1921, roman), Meşteşugul vopsitului cu buruieni (1923), Partea sufletului, un vechi obicei juridic al poporului român (Fălticeni, 1925), Poveste cu Făt-Frumos (1927), Alte vremuri. Amintiri literare (Fălticeni, 1930), Descântecele românilor (1931), Spovedania lui moş Pintilie (1932), Ouăle de Paşti (1937), Învăţători folclorişti (1940), Zbuciumul unui suflet mare (Jurnalul unei femei, 1940), Şerpele de casă (1941), Popoarele balcanice în folklorul românesc (1942), precum şi două monografii: Monografia oraşului Botoşani (1926) şi Folticeni. Cercetări istorice asupra oraşului (Fălticeni, 1938). De asemenea, ne-au rămas şi câteva lucrări referitoare la viaţa şi activitatea lui Nicu Gane, Matei Millo, Constantin Stamati, Teodor Vârnav şi alţii, colaborând în acelaşi timp la peste 30 de ziare şi reviste din ţară: Anuarul Arhivei de folclor, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Analele Academiei Române, Convorbiri literare, Însemnări literare, Junimea literară, Pagini literare, Steaua Dunării, Viaţa Românească şi multe altele.

     Mărturii, impresii – De la d-l Gorovei avem un spor şi tot de la d-sa a pornit dragostea nebună – însumi mărturisesc pentru dânsa – care a contopit pe atâţia bătrâni şi tineri de la ţară. „Ion Creangă” (revista de la Bârlad) este un fruct al acestei îndrăgostiri şi cu smerenie se pleacă astăzi înaintea celui mai sârguincios al ei părinte sufletesc, Artur Gorovei (Tudor Pamfilie, în Ion Creangă, nr. 9/1912).

Această revistă are desigur un viitor mare şi o menire excepţională. În jurul „Şezătorii” se vor grupa învăţătorii de peste tot pământul românesc şi astfel vor izbuti să aprinză o conştiinţă naţională care să treacă peste hotarele impuse de nevoi şi cotropiri. „Şezătoarea” vine la timp pentru că vine într-un timp de amorţire şi literară şi românească (Barbu Delavrancea, în Voinţa Naţională, 5 aprilie 1892).

Vă cunosc şi vă stimez ca pe unul din capii mişcării folcloristice de la noi din ţară, iar de când s-au stins Pamfilie şi Marian, ca pe singurul care conduce cu râvnă acest curent şi care salvează prestigiul ţării pentru asemenea preocupări cu totul neglijate. Publicaţiile dv., atât cele din editura Academiei, cât mai ales „Şezătoarea”, care e opera dv., m-au făcut să vă păstrez cea mai sinceră simpatie şi admiraţie de când au început să mă atragă şi pe mine căile disciplinei etnografice (Petru Caraman, într-o scrisoare datată 2 iunie 1930, trimisă lui A. Gorovei).

Artur Gorovei s-a ridicat prin sineşi (prin destoinicie şi râvnă… neoficială) până la culmile folclorului ştiinţific, unde nu-i prea vedem pe tovarăşii înalt-titraţi. O singură înfrigurare ne stăpâneşte în faţa acestui magistral punct pus celor 25 volume de „Şezătoare”: să nu fie punctul definitiv cu care se încheie opera unui împătimit şi a unui apostol (Leca Morariu, Făt-Frumos, an. VI, nr. 6, 1931).

Dintre aceşti oameni care au dat fără să ceară nimic şi fără să nădăjduiască o scadenţă, face parte şi Gorovei. Pentru asta mai ales are drept la stima şi dragostea noastră. Nici această dragoste şi stimă nu se pot schimba în monedă; datoriile afacerilor lui cărturăreşti nu se pot răscumpăra; totuşi ştiu că va zâmbi în blândeţă şi va simţi în suflet dulceaţa singurei simbrii pentru jertfele lui (Mihail Sadoveanu, în Dimineaţa, 10 decembrie 1932).

Sursa: Fălticeni repere în timp, Autor Vasile Nistoreasa, 2007

Gheorghe Baltag – preot

Posted on Updated on

n. 23.10.1909, Fălticeni – d. 18.02.1992, Fălticeni

Preot iconom stavrofor.

După absolvirea școlii primare a urmat cursurile Seminarului Veniamin Costache din Iași și Facultatea de Teologie din Cernăuți.

A funcționat ca diacon la Biserica Adormirea din Târgu Neamț (1934-1935), preot la Ciumulești (1935-1949), la Țolești (1949-1966). În 1946-1947 a predat religia la Liceul de fete din Fălticeni. În 1966 se transferă la Fălticeni, mai întâi la Parohia Sf. Arhangheli – Grădini (până în 1977), apoi la Adormirea (până în 1991 – unde a refăcut picura, a construit o casă de prăznuire și a modernizat casa parohială).

Ca protoiereu de Fălticeni (1966-1977) a inițiat construirea sediului protopopiatului.

Prin 1950 a fost arestat câteva luni și anchetat pentru că a botezat copilul unui fugar politic.

Iubitor de cultură, prieten și duhovnic al intelectualilor locului. A colaborat cu articole nesemnate la Vestitorul Satelor, Biblioteca bunului creștin (apărută la Fălticeni în 1947), A publicat articole în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei.

A fost înmormântat la cimitirul Grădini.

Cecilia Grigoraș – artist plastic

Posted on Updated on

n. 13.02.1952 – pictor

Absolventă a Facultății de Arte Plastice din Iași.

A participat la expoziții la Iași, Fălticeni, Suceava.

Expoziții personale la Fălticeni.