Demetri Popescu Fălticeni

Publicat pe Actualizat pe

dr-demetri-popescu-falticeni (1)În septembrie 2019, Demetri Popescu Fălticeni, chirurg de renume mondial, inventatorul instalaţiei pentru conservarea în stare viabilă a organelor şi membrelor, în vederea transplantării, a murit la vârsta de 82 de ani, după o luptă de 10 ani cu o boală gravă. 

Pentru a afla cine fost Demetri Popescu Fălticeni, vă invităm să citiți articolul publicat de revista de dialog cultural – Pământul Viu / Nr. 5/2015

Foto – Alexandru Săvescu

Am venit în lumea pământeana pe 8 Septembrie 1937 din părinţii Victoria şi Adrian Popescu, în casa vecină cu a lui Ion Creanga, pe uliţa Rădăşenilor.

Tatăl, fiu de tâmplar, absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, practica dreptul la Tribunalul Fălticeni. Mama, profesoară la Gimnaziul de Fete din oraş.

Prima parte a copilăriei a fost fericită, familia cumpărând casa cu numarul 12 pe strada Cuza Vodă. Gradina casei părea nesfârşită, plină de flori şi pomi fructiferi. Iarba înaltă, mătăsoasă, în care mă tăvăleam, în zumzetul albinelor, odihnindu-mi ochii în albastrul cerului.

Era locul preferat de joacă, fără griji, al omuleţului în devenire.

Nu peste multă vreme, vicisitudinile războiului şi-au pus amprenta şi asupra familiei mele, care, între timp, se mărise prin apariţia pe lume a fratelui meu, Paul Adrian.

Ne-am refugiat din faţa hoardelor invadatoare pentru câţiva ani, la Blaj şi Bucureşti, în timp ce tatăl meu lupta în armata română la cotul Donului.

Lipsurile şi tristeţea şi-au întins aripile şi asupra noastră. Una din surorile mamei, Maria Măcărescu, de asemenea profesoară, s-a alăturat familiei, în lipsa tatălui plecat.

Au fost ani grei pentru toţi, între 1943 şi 1947 părinţii facând faţă cu greu vicisitudinilor vremurilor.

Anii preşcolari şi ai cursului primar au fost primii ani de contact cu cartea şi dragostea de învăţătură. Figura luminoasă, dar severă, a învăţătorului iubit, “Domnul Gherasim” mă va urma mulţi ani în cariera mea viitoare.

Atunci am învăţat legătura cu pământul, copacii şi iarba, dar şi cu învăţăturile cărţilor. Creangă, Sadoveanu, Eminescu, Alecsandri, Coşbuc… se instalaseră pentru totdeauna în subconştient, pregătind calea şi foamea pentru ştiinţă.

Am continuat cursul şcolar secundar şi cel liceal la Liceul Nicu Gane. Fiecare an era marcat de vârsta copilăriei către adolescenţă şi de îmbinarea dragostei de învăţătură cu obligaţiile liceale.

Cu multă nostalgie îmi aduc aminte de jocul cu prietenii din vecini, de după şcoală, alergatul şi ascunsul în iarba înaltă şi mirositoare a grădinilor fără sfârşit de pe străzile Cuza Vodă, Boian şi Rădăşeni.

Furatul de cireşe şi nuci erau aventurile tăinuite, pe înserat. Iarna, săniuşul şi schiatul pe aceleaşi coclauri, erau pline de freamăt şi risc, printre căruţele cu cai ale târgoveţilor.

Mai târziu, în anii adolescenţei, plimbările romantice de seară, mână în mână cu aleasa inimii, colega de liceu, făcând planuri de viitor.

Am absolvit liceul cu zece clase, după “modelul sovietic”, în 1953, bucurându-mă de instruirea şi supravegherea unor profesori iluştri ca Eugenia Scripcaru, Aurel Stino, Vasile Popa, Constantin Ilioaia, Maria Macarescu.

Le-am păstrat memoria sfântă de-a lungul anilor, ca mentori a ceea ce am devenit mai târziu.

În 1954 am fost admis la Facultatea de Medicină a Institutului de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti.

Viaţa s-a schimbat radical, ziua nefiind destul de lungă pentru cursurile preclinice şi clinice, nopţile nesfârşit de lungi în biblioteca facultăţii.

În anul trei am obtinut postul de Extern prin concurs, iar în anul cinci, acela de Intern prin concurs al Spitalelor Clinice din Bucureşti.

Acestea mi-au deschis viitorul. Aici am îndrăgit chirurgia. Afinitatea şi pasiunea către ştiinţa chirurgiei, de fapt, s-a arătat devreme, în cursul facultăţii petrecându-mi existenţa din stagiile chirurgicale în jurul sălilor de operaţii şi la patul celor în suferinţă.

Cu timpul, se terminaseră relaţiile romantice şi plăcerile “ceaiurilor” studenţeşti.

Din şase stagii ca intern, care durau câte şase luni, schimbând cu alţi colegi, eu am făcut cinci stagii la Clinica de Chirurgie a Spitalului de Urgenţă Floreasca, singurul din ţară cu acest profil, la acea dată.

Aici, “ţinând retractorul chirurgical” şi “instrumentând” îi asistam până la istovire pe marii maeştri ai chirurgiei afl aţi atunci în acea clinică: V. Carp, P. Bors, C. Constantinescu, A. Calalb, E. Papahagi, C. Petrescu, M. Ciurel.

De la ei am învăţat alfabetul chirurgiei, dragostea şi compasiunea pentru bolnav, cât şi satisfacţia unei vieţi salvate.

Devotamentul către alinarea suferinţei umane a devenit motivul existenţei mele din zilele acelea şi până astăzi.

La sfârşitul celor trei ani ca intern am fost repartizat în provincie, ca stagiar de chirurgie. Curând după aceea, încercând să revin în Bucureşti prin participarea la “concursurile” de ocupare a unui post în învăţământul universitar, am înţeles impactul negativ reprezentat de “Dosarul meu de Cadre”: Tatăl meu, ca jurist şi fost viceprimar al Fălticenilor sub guvernul Cuza-Goga, iar Mama, identifi cată ca votant împotriva comuniştilor la alegerile din 1947.

Din această cauză şi pentru a ameliora “originea nesănătoasă” pe care o aveam, am optat, în 1964, pentru postul de stagiar în chirurgie la unul dintre şantierele muncitoreşti, şi anume la Hidrocentrala Corbeni, Argeş.

La sfârşit de săptămână, cand nu eram de gardă, reveneam în Bucureşti, unde mă refugiam în Biblioteca Academiei. Aici mă pregăteam în vederea unui eventual concurs pentru ocuparea unui post de Preparator la Facultatea de Medicină.

Prilejul s-a ivit în 1964 prin scoaterea la “concurs” a unui post la Prof. Burghele, urologie, Spitalul Panduri.

Bineînţeles, în ciuda unui scor foarte bun, nu am luat poziţia. A fost acordată, aşa cum era de aşteptat, unui fost coleg de an, admis în Facultatea de Medicină fără examen, cu “şcoala muncitorească”, lider comunist în perioada studenţiei. Ulterior, acesta a urcat repede pe treptele “academice” ajungând în vârful Societăţii Române de Chirurgie, după decesul profesorului Cuti Juvara, în jurul anilor 1975.

După pierderea acestui “concurs” am aflat că nefiind “membru de Partid” nu voi avea nicio şansă la viitoarele încercări. De obicei o singură poziţie, şi numai în învăţământul universitar, era scoasă la concurs.

În iarna lui 1964 am reuşit cu sprijinul pacienţilor mei ce ocupau funcţii în aparatul local de Partid şi de Stat, să fiu acceptat în rândurile membrilor Partidului Comunist.

În 1965, neaşteptat, s-au scos la “concurs” două posturi de Preparator la IMF Bucureşti: unul la Clinica de Chirurgie a Spitalului Griviţa, Prof. Ion Făgărăşanu, şi al doilea, cel mai râvnit, la Clinica de Chirurgie a Spitalului de Urgenţă, Floreasca, Prof. Ion Turai, unde îmi petrecusem anii de internat.

Deşi se cunoşteau dinainte de “concurs” numele celora care vor ocupa aceste poziţii – bineînţeles, aceleaşi odrasle ale atotputernicilor din aparatele de Partid şi de Stat – cu sprijinul Celui de Sus, am obţinut un scor atât de mare la proba scrisă (“Anatomia Clinică a Rinichiului”), încât nu am mai putut fi înlăturat.

Întrucât aceia pentru care se scoseseră posturile se “calificaseră”, chiar dacă aveau medii mai mici decât ale mele, s-a creat pentru mine un post suplimentar de Preparator IMF în Clinica de Chirurgie de Urgenţă, Floreasca.

Această neaşteptată, dar mult sperată oportunitate mi-a deschis viitorul.

În 1966 am revenit în Clinica Spitalului de Urgenţă, unde am activat până la plecarea din Ţară, în 1978.

Au fost ani fericiţi, productivi, în care m-am format ca chirurg şi cercetător ştiinţific.

Activităţile erau zilnic aceleaşi: dimineaţa vizita cu Profesorul, urmate de operaţii, asistandu-l pe acesta la bolnavii lui, cât şi în cazurile interesante.

La ora 12:30 prezentam Profesorului materialele didactice ale cursului cu studenţii care se ținea de trei ori pe săptămână, la ora 13. După-amiaza, la ora 17, urma contra-vizita, la cazurile operate, iar la fiecare trei zile, garda de 36 de ore. Era o imensă cazuistică chirurgicală, cu cea mai dificilă patologie, venită din toată țara.

Epuizat fi zic după asemenea gărzi, în care se numărau mai întotdeauna peste 15 cazuri / 24 ore, toate urgenţe chirurgicale abdominale şi toracice, politraumatisme, etc. aveam câteva ore de somn şi iarăşi o luam de la început.

Era tinereţea care nu simţea oboseala fi zică, îmbătată de dorinţa acumulării de cât mai multă experienţă clinică şi de îndemânare chirurgicală.

Aşa au trecut anii, avansând treptat în ierarhia academică.

În 1967, când în lumea ştiinţifică internaţională începuseră experimentele în vederea transplantării de organe, Profesorul Turai mi-a încredinţat ca temă de cercetare în vederea obţinerii tilului de Doctor în Ştiinţe Medicale, – titlu academic reînfiinţat după instalarea Statului Comunist – “Cercetări experimentale în Transplantul de Ficat cu aplicativitate în clinica umană”.

Era o sarcină monumentală având în vedere pauperitatea de date venite din vest. De altfel, şi acolo era la începuturile ei. Se conturau două mari centre: unul în Marea Britanie, condus de Prof. Calne şi celălalt, în SUA, la Clinica de Chirurgie a Prof. Thomas Starzl, din Pitsburg, Pennsylvania.

Datele ce parveneau în Ţară erau frugale si cenzurate de Stat.

Ruşii începuseră şi ei, mai ales în transplantul renal, care era mai fezabil la acea dată.

Pentru noi, cercetarea experimentală era foarte dificilă din cauza lipsei de acces la informaţiile internaţionale, lipsei totale de posibilitate a unor schimburi de experienţă cu centrele de cercetare ştiinţifică din afara lagărului comunist şi, mai ales, datorită lipsei de fonduri necesare unui program de asemenea anvergură.

Biblioteca Academiei dădea acces la câteva reviste de specialitate din lumea ştiinţifică vestică.

Am început plin de entuziasm, în naivitatea mea bine intenţionată, în micul laborator de chirurgie experimentală din curtea de atunci a Spitalului de Urgenţă. Curând, entuziasmul s-a risipit în faţa realităţilor.

Eram singur în faţa unui proiect monumental pentru mine, fără prea multe informaţii şi, mai ales, fără resurse materiale. Eram însă încrezător în energia mea constituţională.

Au urmat câţiva ani grei, în care, bazat pe sumarele cunoştinţe în subiect, am creat şi ansamblat un aparat care să menţină în viaţă ficatul recoltat chirurgical, pe o durata de opt ore, timp necesar reimplantării funcţionale în alt organism viu.

Cu ajutorul unor oameni influenţi, foşti pacienti, ale caror nume mi le amintesc cu recunostinţă: Gheorghe Caramfi l (fost Ministru la Chimie), Ion Tudose (fost Ministru la Construcţii Industriale), etc., s-a ansamblat un sistem de conservare al organelor în vederea transplantării bazat pe perfuzia continuă într-un sistem extracorporal, în mediu de oxigenare hiperbarică şi refrigerare.

Aparatul a fost patentat de Oficiul Român de Invenţii în anul 1973.

Teza de Doctorat în Ştiinţe Medicale, a cărei fi nalizare a necesitat şapte ani, a documentat menţinerea viabilă a fi catului de animal, timp de opt ore.

În toţi aceşti ani am continuat activitatea chirurgicală şi academică în Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti.

Frustat peste limite de lipsa de suport pentru cercetarea ştiinţifică din partea autorităţilor comuniste am încercat plecarea din Ţară.

Cererea de plecare la studii în străinătate mi-a fost refuzată de mai multe ori, pe motivul lipsei de încredere că mă voi reîntoarce în țară.

În acest context, contemplam posibilitatea unei plecări legale sau ilegale.

În 1969, printr-un pacient străin operat de mine, am trimis o scrisoare către prof. Thomas Starzl, şeful Centrului de Transplant Hepatic de pe lângă Şcoala de Medicină, Universitatea din Denver, Colorado, SUA, cerând acordarea unei burse de studii.

Răspunsul – pozitiv, a fost, desigur, interceptat de securitatea română şi predat şefului meu, Prof. I Turai.

Cu toate că la vremea aceea eram considerat de acesta ca un colaborator util şi apropiat, furia acestuia nu a întârziat să se arate de îndată ce a primit documentul prin care eram acceptat în “fellowship” pe o durată de un an.

Pe tonul cel mai advers posibil Profesorul mi-a comunicat că nu voi mai putea pleca din țară niciodată. A urmat resemnarea şi îndărătnicia de a termina teza de Doctorat in țară, in orişice condiţii.

Decesul neaşteptat al profesorului Turai, în 1971, mi-a redeschis intenţia de a părăsi ilegal țara.

Prilejul a apărut odată cu necesitatea unei intervenţii chirurgicale a Primului Ministru de atunci, Ion Gheorghe Maurer. Din echipa operatorie au facut parte Acad. Prof. Th. Burghele, secundat de noul meu şef al Clinicii de Chirurgie de Urgenţă, Prof. Emil Papahagi.

Am fost cooptat în echipa chirurgicală de acesta, ca asistent instrumentar. Operaţia, minimă, de altfel, a fost un succes şi răsplata nu s-a lăsat întârziată: un paşaport de excursie în Ungaria, ţară socialistă la acea vreme, dar cu graniţă spre Austria mult mai “deschisă”.

Am plecat singur către Budapesta, la volanul autoturismului meu de atunci, un Renault 10. Aranjasem ca vizita mea în Ungaria să coincidă cu unul dintre turneele artistice ale Corului de Cameră “Madrigal”, în care viitoarea mea soţie era solistă. Convenisem la o posibilă întalnire, la o anumită dată, în gara din Viena, Austria.

În bancheta din spate a autoturismului ascunsesem cu grijă câteva acte de identitate şi diplomele de specialitate. Încercarea de trecere a frontierei Ungaria – Austria s-a dovedit însă fără succes, graniţa fiind împânzită de soldaţi ruşi.

Am fost interceptat, arestat şi acuzat de tentative de trecerea frauduloasă a frontierei. Maşina mi-a fost demontată piesă cu piesă însă, cu toată sârguinţa vameşilor, actele mele ascunse nu au fost găsite. Paşaportul mi-a fost confi scat, iar eu am fost excortat în țară, unde am fost încarcerat în subsolul Ministerului de Interne, aşteptând rezultatul investigaţiilor Securităţii.

Neavând dovezi majore, am fost eliberat pe cauţiune la intervenţia Prof. E. Papahagi, foarte bine cotat la acea vreme de către autorităţile comuniste.

Am fost trecut “pe linia moartă” în posibilităţile de avansare pe linia universitară. Am primit “votul de blam” pe linie de Partid, dar am fost lăsat să lucrez în continuare în Clinica de Chirurgie a Spitalului de Urgenţă. Am înteles că trebuia găsită o altă modalitate de a pleca din Ţară.

Între timp, mi-am continuat activitatea clinică şi de cercetare, aşa cum se putea. Trebuia să dovedesc că am renunţat la ideea plecării.

M-am recăsătorit, după un divorţ anterior, datorat informaţiilor primite prin relaţiile mele, precum că fosta mea soţie informase Securitatea asupra adevăratelor mele intenţii.

Din nefericire, datorită cunoscutei mele disloialităţi faţă de politica autorităţilor comuniste, noii mele sotii i s-a ridicat paşaportul permanent, ea însăşi fiind exclusă din viitoarele turnee artistice în străinătate…

Au urmat câţiva ani în care am încercat să dovedesc că am abandonat intenţia de a părăsi țara.

S-a născut fetiţa mea Ileana, am construit o casă personală în Vatra Luminoasă din Bucureşti, am lărgit sfera de relaţii între suspuşii Puterii.

Cu toate vicisitudinile, am continuat cercetarea ştiinţifică în legătură cu prezervarea ficatului în vederea transplantării, folosind aparatura patentată de mine.

Teza de Doctorat în Ştiinţele Medicale, prezentată la IMF Bucureşti în 1974 a fost un succes. A urmat confi rmarea de Medic Primar Chirurg şi avansarea pe linie didactică universitară.

În 1976 soţiei mle i s-a aprobat plecarea într-un turneu artistic în Turcia, însoţind vizita oficială a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Era o dovadă de mare încredere.

Am înţeles că, în viitorul apropiat, se va ivi o altă oportunitate pentru ea de a rămâne în străinătate, sperând în “reîntregirea familiei” în afara țării.

Într-adevăr, în iunie 1977 soţia mea, Mariana, atunci gravidă în cinci săptămâni, sarcină nedetectată de autorităţi, a plecat în Italia, conform înţelegerii noastre prealabile.

Ce a urmat este greu de descris în cuvinte. Eu, soţul “abandonat”, rămas acasă cu un copil de trei ani, eram în atenţia tuturor organelor “de resort”. Urmărit în permanenţă, la clinică întinzându-mi-se tot felul de curse pentru a intercepta o comunicare cu soţia mea “trădătoare”.

Întebuinţam mijloace de neimaginat ca să-i pot transmite noutăţi şi ceva bani pentru existenţă. Fetiţa noastră, Ileana, rămasă cu mine în țară, a acceptat cu greu lipsa mamei, treptat şi cu dificultate înlocuită de bunica, mama mea, care nici ea încă nu banuia nimic.

Soţia mea însă, a suportat dificultăţi insurmontabile, urmărită de agenţii de Securitate Externă, ascunzându-se în subsolurile diferitelor apartamente din Roma, dupa ce ceruse “azil politic” la Ambasada Americană.

Trăind foarte auster, din puţinii bani pe care eu îi puteam transmite pe ascuns din țară şi ajutată de organzaţii caritabile din Roma a reuşit să-şi păstreze sarcina.

Aşteptând viza de intrare în SUA, au trecut 4 – 5 luni, timp în care sarcina părea mult mai avansată decât era calculul obişnuit. Apăruseră semne de anormalitate, probabil din cauza stresului, subnutriţiei: edeme avansate, hipertensiune arterială, creştere rapidă în greutate. Erau semnele unei preeclampsii care, în lipsa oricărei îngrijiri medicale, deveneau vital ameninţătoare.

Călătoria spre America devenise prohibitivă pentru agenţiile americane care trebuiau să aprobe calatoria cu avionul. Cu intervenţii din partea organizaţiilor de emigranţi, viza de intrare în SUA a fost acordată în ultimul moment.

A fost dat să nu se întâmple nimic rău. Ajunsă în New York ea a fost aşteptată şi preluată de rudele unor foşti pacienţi de-ai mei, armeni de origine. Fără să mă cunoască pe mine sau pe ea, aceşti oameni binevoitori, pe care eu îi consider mesageri ai Celui de Sus, i-au acordat îngrjire, protecţie şi dragoste ca şi cum ar fi făcut parte din familia lor.

Fără nicio îngrijire medicală, cu o sarcină care părea patologică, s-a prezentat la camera de gardă a New York Hospital, în durerile naşterii. Rezidentul de gardă a asistat naşterea unei fetiţe de patru kilograme, cu aspect normal.

Intrigat că după evacuarea placentei, abdomenul nu revenise la dimensiunile aşteptate, de frica unei rupturi uterine, Rezidentul a cerut asistenţa urgentă a Şefului de Gardă Obstetricală, care se întâmplase să fie şeful departamentului.

Înainte de ajungerea acestuia în asistenţă, spre stupefacţia celor de faţă, un al doilea făt şi-a făcut intrarea pe lume, un băieţel, tot de patru kilograme. Total jenaţi de lipsa de diagnostic, într-o țară în care fiecare gravidă este controlată şi răscontrolată lunar în cursul unei sarcini normale şi ştiind că este soţie de medic rămas ostatic peste ocean, toată îngrijirea medicală, pentru mama şi cei doi gemeni, a fost făcută pe gratis.

Cei trei “eroi” au fost “adoptaţi “de comunitatea armeană şi ingrijiţi cu dragoste. Situaţia a declanşat o campanie de petiţii catre Senatul American, audienţe şi proteste ale imigranţilor români în faţa Ambasadei Române din Washington D.C. şi a clădirii O.N.U din New York.

La şase luni de la naşterea gemenilor pe teritoriul American, eu am fot chemat de Securitate şi informat că trebuie să părăsesc imediat țara. Am abandonat tot ce aveam şi am părăsit România cu lacrimi în ochi, lăsând în spate părinţii şi un frate mai tânăr.

Am luat cu mine doar amintirile, dar şi aspiraţiile neîmplinite ale unei vieţi de chirurg. Aveam 41 de ani. Însoţit de fetiţa mea Ileana, care avea atunci trei ani, si de trei geamantane permise, am aterizat legal pe aeroportul Fiumicino din Roma pentru următoarele şase luni, aşteptând viza de intrare în SUA.

Am trăit din ajutoarele primite de la organizaţiile locale de emigraţie şi din puţinii bani luaţi cu mine din țară.

În această perioadă am încercat să mă familiarizez cu examenele de echivalare a Diplomei de Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, obţinută cu 17 ani în urmă. La acea vreme mi se părea un lucru imposibil de realizat, fără a vorbi limba engleză şi total nefamiliar cu sistemul american de examinare prin “Multiple Choice”.

Începusem să realizez realitatea emigraţiei şi responsabilitatea mea faţă de soţia şi cei trei copii. Întâlnirea cu aceştia pe aeroportul Kennedy în New York este greu de descris în cuvinte.

Îmi vedeam noii născuţi pentru prima dată, acum în vârstă de 6 luni. Ileana, fetiţa venită cu mine din Ţară îşi regăsea neîncrezătoare mama pierdută, simţindu-se stingheră întalnindu-şi frăţiorii noi.

Reîntregirea familiei, în sfârşit, se întâmplase. În primele opt luni am locuit toţi în subsolul casei aceloraşi prieteni armeni, protectori, care ne considerau pe toţi parte a familiei. Totul, fără a ne pretinde un ban. Prietenii şi cunoştinţele lor, deveniseră şi prietenii noştri. Aduceau alimente, haine şi jucării pentru cei mici, încercând să ne facă tranziţia la noua existenţă cât mai puţin traumatizantă.

Era greu pentru că mă trezisem brusc într-o altă lume, fără a-i cunoaşte limba, cu majore dificultăţi materiale şi financiare şi, mai ales, lipsa activităţii profesionale pentru un timp incert.

După câteva luni, cu ajutorul oferit de Statul American celor doi copii născuţi pe teritoriul SUA, am fost capabili să ne mutam într-un mic apartament, cu un dormitor şi o sufragerie, închiriat în Green Point, Queens, nu departe de fostele noastre gazde, la o oră cu metroul de Manhattan. Cu mobilă sumară luată de pe stradă, abandonată de alţii, cu alimente şi haine pentru copii aduse de prieteni şi cunoscuţi, am reusit să ne încadrăm în viaţa cea nouă.

Pentru a ilustra realitatea trăită, astăzi amintită cu tentă umoristică, merită să descriu un episod întâmplat în acea perioadă de tranziţie.

Locuiam pe strada 44, la etajul trei. Într-o după-amiază la sfârşit de săptămână, când şcoala mea era închisă, trecând pe stradă, aproape de intrarea în blocul în care locuiam, am văzut o comodă din lemn, cu multe sertare, potenţial foarte utilă pentru depozitarea lenjeriei copiilor.

Am decis să o cărăm în apartament, dar am aşteptat înserarea, de teamă că cineva ne-ar fi recunocut. Am ridicat-o cu greu în micul lift, eu nemai încăpând în el, fugind pe scari. Odată ajunşi în apartament, ne uitam fericiţi la această piesă de mobilă simplă şi ieftină, dar care părea să rezolve o parte a necesităţilor noastre.

După masa copiilor, am alergat nerăbdători să deschidem sertarele pentru a le curăţa. Însă surpriza nu a întârziat: din primul sertar şi din toate celelalte, au sărit pe podea sute de gândaci imenşi care au invadat casa. În disperare, comoda a fost dusă imediat în stradă. Foştii proprietari ştiau de ce… Cu emotie îmi aduc aminte că în jurul locului unde locuiam am întâlnit foşti pacienţi sau rude ale foştilor pacienţi operaţi de mine în țară şi care mă cunoşteau.

Aduceau cuvinte de îmbărbătare şi, de multe ori, alimente. Era o solidaritate necesară. Examenele care se apropiau nu păreau prea uşoare pentru un absolvent al Facultăţii cu 18 ani în urmă, distantat de noile cunoştinţe generale ale medicinii mult scimbate între timp. Eram un chirurg format, cu extensive cunoştinţe în specialitate.

Examenul de Echivalare a Diplomei de Absolvire a Facultăţii de Medicină (numit la acea vreme “ECFMG – Educational Commission for Foreign Medical Graduates“) era o examinare a cunoştinţelor preclinice de anatomie, biochimie, histologie, fi ziologie, etc. şi a celor clinice de medicină generală, departe de acelea a unui “board” de Chirurgie. Să nu uitam şi tipul de medicină “materialist dialectică” de tip sovietic, cu care fusesem obişnuit.

A fost un efort substanţial să mă adaptez şi la noul tip de examinare scrisă ”multiple choice”, total diferit de cel European (elaborarea unui subiect medical). Şi totul într-o limbă pe care nu o cunoşteam destul pentru a distinge subtilităţile întrebărilor. Era necesară înrolarea într-o şcoală pregătitoare.

Cu ajutorul unui împrumut de la o organizaţie religioasă numită “Catholic Conference” m-am înrolat într-un curs de şase luni la “Kaplan Institute” din Manhattan. Acolo am întâlnit mulţi alţi compatrioţi care încercau să treacă examenul de o vreme. Au urmat şase luni de ascultat programul 14 ore pe zi, cu căşti în urechi, ghicind întrebarea şi răspunsurile, doar după câteva cuvinte dintr-o frază. De multe ori adormeam cu capul pe pupitru, depăşit de lipsa de somn. Noaptea târziu, după închiderea şcolii şi ajungerea acasă, care dura mai mult de trei sferturi de oră, mă refugiam în toaleta de patru metri pătraţi a apartamentului, pentru a nu trezi cei trei copilaşi adormiţi între timp de către soţia mea.

Efortul făcut de aceasta pentru administrarea casei cu resurse fi nanciare foarte limitate a fost nu numai remarcabil, dar şi crucial în acea perioadă în care eu mă pregăteam intens, cu emoţie, dar cu încredere în destin, pentru examenele care se apropiau.

Surpriza a venit în ianuarie 1979, imediat după susţinerea ECFMG-ului. Trecusem examenul, cu un scor cosiderabil: 81 faţă de limita de 75 din întrebările obligatorii. Era un scor foarte bun pentru vârsta mea de atunci, în comparaţie cu mii de examinaţi.

Au urmat sute de scrisori trimise spitalelor de pe tot teritoriul SUA, cautând un loc de Rezident în Chirurgie. Competiţia era nemiloasă, indiferent de “supracalificarea” mea după 17 ani de chirurgie academică şi cercetare ştiinţifi că.

CV-ul personal alinia 62 de comunicări / publicaţii ştiinţifice şi un titlu de Doctorat în Ştiinţele Medicale, în general asimilabil cu PhD-ul din vest. Eram laolaltă cu toţi imigranţii de facultăţi de medicină de pe mapamond, cei proveniţi din ţări de limba engleză având, evident, avantaj.

Locurile de rezident valabile pentru graduaţii străini, erau limitate. Pentru mine, în particular, ocuparea unei poziţii salariate era vitală: aveam 41 de ani şi aveam de întreţinut o familie de cinci persoane.

Ca întotdeauna, Îngerul meu Păzitor, pe care l-am simţit aproape în toate situaţiile dificile din viaţă, mi-a venit şi de această dată în ajutor, deschizând o portiţă neaşteptată.

Într-una dintre călătoriile obişnuite cu autobuzul prin N.Y.C, am simţit o mână pe umăr. Era un bărbat tânăr, cumva familiar mie. Mi s-a adresat într-o limbă română perfectă, dar cu accent: “Scuzaţi-mă, nu cumva sunteti Dr. Popescu – Fălticeni de la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti?! V-am fost student.” Dr. Saines era Şef Rezident în Departamentul de Chirurgie New York Hospital. Am coborât din autobuz şi am discutat situaţia în care mă aflam. Două zile mai târziu am fost chemat în audienţă de Şeful Clinicii, Prof. Dr. H. Richmann. Cu toate că era evident că nu vorbeam limba engleză în mod curent, după un scurt interviu în care răspundeam mai mult cu “yes” ori “no”, bazat pe experienţa mea chirurgicală din trecut, am fost admis direct în anul doi de rezidenţă. Se prabuşise cerul peste mine de bucurie: aveam un salariu, şi încă unul bun, de 36 de ori mai mult decât bugetul familial precedent. Ne-am mutat în apartamentele pentru rezidenţi, vis-a-vis de Spital, în Brooklin.

În sfârşit, intrasem pe făgaşul făgăduinţei. Desigur, vicisitunile noului început au evoluat la o altă etapă, de multe ori terminate noaptea “cu lacrimi în ochi”. Lipsa limbei engleze curente, comparative cu ceilalţi rezidenti, absolvenţi americani şi straini care o vorbeau pefect, crease un handicap ameninţător.

Întreaga activitate chirurgicală se baza nu numai intraoperator ci şi pe relaţia directă cu bolnavul sau familia lui, cât şi pe contactul telefonic cu chirurgii, cadrele didactice, serviciile auxiliare ale sptalului, etc, etc. Eu înţelegeam înţelesul frazei vorbite recunoscând doar 2 – 3 cuvinte. Supliciul a durat aproape un an, în timp ce luam lecţii la o şcoală de limba engleză. Colegii de rezidenţă, mai ales cei proveniţi din India, Pakistan, invidioşi pe accepţiunea mea directă în anul doi, îmi intindeau curse telefonice, pentru a mă discredita.

Cu sprijinul îngăduitor al Profesorului, care începuse să mă folosească din ce în ce mai mult, am reuşit să rezist. Îmi petreceam majoritatea timpului în sala de operatii, fiind “preferatul” prim-asistent al chirurgilor privaţi.

De multe ori eram lăsat să încep sau să termin operaţia, nemaivorbind de îngrijirile postoperatorii. La sfârşitului anului de chirurgie generală am absolvit cu aprecieri maxime. Atunci trebuia să ne alegem pentru următorii trei ani o specialitate chirurgicală, pentru practica de viitor.

Ţinând cont de vârsta şi de superioritatea pe care o aveam, cunoscând în detaliu chirurgia abdominală, am decis în favoarea practicării chirurgiei ginecologice/oncologice şi uroginecologice. Aceasta specialitate lărgea gama contactelor directe cu pacientii oferind şi o securitate de practică în caz de o potenţială incapacitate de a performa chirurgia în viitor. În acest scop trebuia să trec printr-o rezidenţă de trei ani în Obstetrică şi Ginecologie.

În 1981 am fost acceptat în Departamentul OB/GYN (Obstetrică şi Ginecologie) al Spitalului “Mount Sinai” din Hartford, Connecticut, Prof. Dr. Michael Baggish. Cu banii obţinuţi în țară ( 5.000 de dolari), în urma vânzării fortuite dinaintea plecării a vilei din Bucureşti, am cumpărat un automobil vechi pe care l-am folosit eu şi familia mea pe toată durata “reşcolarizării” americane. Treptat, salariul meu de rezident a crescut.

Soţia mea, care absolvise Conservatorul de Muzică din Bucureşti, secţia Canto, era în imposibilitatea de a-şi continua cariera, dedicându-se creşterii copiilor. Se angajase cu jumătate de norma în urma unui curs pregătitor de programator în computer/ software pentru a suplimenta venitul familiei.

Copiii, acum în vârstă de 3 şi 7 ani, erau înrolaţi în cursurile preşcolare şi respectiv primare, acasă erau ajutaţi şi de părinţii veniţi pe rând din țară. Erau încă dificultăţi legate, mai ales, de cazarea familiei, acum în număr de şase persone. Astăzi îmi aduc aminte de un episod, poate ilar acum, dar atunci de o seriozitate maximă.

Era în pragul iernii din 1980. Cu greu găsisem de închiriat un apartament cu trei dormitoare în apropierea spitalului unde lucram. Apartamentul era la etajul unu, într-o casă particulară. Proprietarul locuia la parter, dedesubtul nostru. De menţionat că în SUA aceste case sunt construite pe susţinere lemnoasă şi nu cu pereţi solizi din cărămidă sau beton, ca la noi. Aşa că orişice mişcare la etaj era auzită la parter, izolaţia planşeului de lemn fi ind nu tocmai bună.

Fiecare membru al familiei noastre avea programul lui cotidian. Eu lucram în spital 10 – 14 ore pe zi, gărzi de 24 de ore, de două ori pe săptămână; soţia mea frecventa cursurile programului în computere. Copiii erau aduşi acasă de la grădinitţă la ora patru după-amiază, fiind supravegheaţi dupa aceea, până la venirea părinţilor, de către mama mea, adusă pentru acest scop din țară, atunci în vârstă de 83 de ani.

Desigur, cei mici alergau prin casă, jucându-se, deranjând liniştea proprietarilor ce locuiau dedesubt… Afară era iarnă friguroasă, copiii nemaiputând sta în natură. În plus, mama mea, obisnuită cu iernile geroase din nordul Moldovei, cu greu tolera căldura excesiva a caloriferelor din apartament. Deschidea ferestruica din baie pentru aerisire, în ciuda admonestrărilor proprietarului că se “iroseşte căldura”. Era surprinsă noaptea, când, pe furiş, deschidea parţial fereastra.

Pentru a limita activitatea copiilor mici în casă, biata bătrână, îi lega pe fiecare de un picior, practic priponindu-i în jurul mesei din sufragerie. Ridicol, crud, dar adevărat. Cu toate încercările de a-i restrânge pe cei mici, în plină iarnă cu zapada de peste un metru, chiar în Ajunul Crăciunului, am primit ordin de la poliţie de evacuare silită. Era “dreptul” proprietarului!

Nu se găsea nimic de închiriat. Găzduiţi temporar într-un spaţiu al primăriei oraşului, cu ajutorul Spitalului care a “garantat” pentru mine un împrumut la o bancă locală, am fost nevoit să cumpărăm o casă. Dobânda la împrumut era, la acea vreme, “usurătoare” pentru bugetul nostru limitat: 18%!!! De fapt, a fost cea mai ridicată din ultimii 40 de ani. Am supravieţuit şi atunci.

Bunul Dumnezeu ne-a ajutat încă o data, iar copiii s-au bucarat de libertate în grădina spaţioasă din jurul casei, localizată imediat în afara oraşului. Un alt episod umoristic din viaţa celor doi gemeni, copii proveniţi dintr-o familie de imigranţi care a lăsat un gust amar până şi astăzi, când amandoi au obţinut titluri postuniversitare.

Toţi cei trei copii au fost obişnuiţi cu limba maternă până la vârsta de trei ani. De altfel, toţi ne completam limba engleză la vremea aceea. La admiterea în cursul preşcolar, testul de competenţă mentala i-a declarat “retardaţi”. Testul consta în ceva asemănător “şotronului” nostru. După instrucţiunile de rigoare în faţa grupului de copii, date de instructorul responsabil cu testul, copiii trebuiau să sară pe nişte plăcuţe aşezate într-o anumită ordine, înainte de a ajunge la punctul final. Cei doi gemeni au reacţionat diferit. Alexandra şi-a luat inima în dinţi când i-a venit rândul şi a sărit plăcuţele în legea ei, nerespectând regulile. Adrian, purtând la acea vârstă nişte ochelari cu lentile groase, serios din fire, nu a răspuns la timpul cuvenit, observând ce făceau ceilalţi copii. La urmă a executat testul, la fel ca ceilalţi. La rezultatul testului, în care copiii au fost declarant “inapţi medical” soţia, în lacrimi, a cerut examinatorului să li se dea copiilor instrucţiunile în limba maternă, română, explicând situaţia recentei emigraţii… Desigur, copiii au executat testele corect şi au fost admişi cu scuzele de rigoare. Mai târziu, în cursul liceal, ambii au absolvit excelent bacalaureatul în stil European, unul dintre ei cu Diplomă de Onoare şi bursier al statului Florida.

Toţi cei trei copii au absolvit colegiile cu câte 2-3 “majors”, Ileana absolvând la “Ivy League University”, Georgetown School of Foreign Service and Law, din Washington DC.

Astăzi toţi cunosc limba maternă, corectându-ne pe noi, cei mai în vârstă, în limba lui Shakespeare. Timpul a trecut, alte multe (chiar zeci) de examene draconice au urmat, până ce am fost recunoscut ca egal cu medicii absolvenţi americani, cu dreptul deplin la libera practică medicală.

Legislaţia Americană este mult diferită de legislaţia de echivalare europeană. În ultimul an, ca şef rezident, am avut responsabilitatea activităţii profesionale a tuturor rezidenţilor. După absolvire, am fost reţinut în Academie ca Assistant Professor şi Director al Serviciului Ambulator din “Mount Sinai” Hospital Hartford Connecticut. La puţin timp după aceea, am susţinut examene de liberă practică şi în alte 5 State Americane: Maine, Virginia, Colorado, Arizona şi Florida.

Deşi am fost întotdeauna atras de cariera academică, datorită nevoilor familiare crescute prin aducerea întregii familii lângă noi, am ales practica chirurgiei în domeniul privat, mutându-ne definitiv în sudul Floridei, în Palm Beach.

În Florida am început de la zero şi am ajuns în scurtă vreme la o practică excelentă, căutată de pacienţi dinăuntrul şi din afara statului. Toate, cu sacrificii, dedicaţii, compasiune faţă de semenii în suferinţă. Zilele erau de 14 ore de muncă, nopţile la dispoziţia pacienţilor pentru urgenţele postoperatorii , fără weekenduri sau vacanţe, timp de peste 30 de ani. Recunoaşterea profesională s-a impus de la sine.

În trei ani de la absolvirea rezidenţiatului în Obstetrică şi Ginecologie, îndeplinind partea obligatorie de cauzistică obstetricală, am trecut examenul de Obstetrică şi Ginecologie şi am fost recunoscut ca Diplomat al Boardului în Specialitate. În acelaşi timp, am fost acceptat ca Diplomat al American Board of Surgery, astăzi fi ind “Life Fellow” în ambele.

Era recunoaşterea activităţii profesionale de o viaţă. Foarte puţini medici americani au două specializări chirurgicale, necesitând două rezidenţiate diferite.

Am practicat timp de peste 30 de ani chirurgia ginecologică, oncologică şi uro-ginecologia. Bucurându-mă de admiterea în multe societăţi americane şi internaţionale.

În anul 2007 am fost inclus în lista “Top American Surgeons”. De câţiva ani, la varsta de 73 de ani, m-am retras gradual din activitatea chirurgicală continuând în cercetarea ştiinţifică, mai ales în domeniul oncologiei, cu o conotaţie personală.

Sunt 37 de ani de la strămutarea mea şi a familiei mele pe alt continent, pe care nu am dorit-o, dar în care am fost silit, din cauza nedreptăţilor impuse de regimul comunist, pe care eu personal nu le-am putut accepta.

În toţi aceşti ani dorul de pământul natal m-a rechemat acasă, la Buciumenii pe care i-am vizitat de multe ori. De fi ecare dată “mi-am reîncărcat bateriile” respirând mireasma pământului şi a florilor crescute peste mormintele părinţilor şi strămoşilor mei.

Acolo, lângă Bisericuţa veche din cimitirul Buciumenilor, lângă Dumbrava Minunată a lui Sadoveanu, mi-am aşezat locul de veci, gândind cu seninătate la viaţa ce va să vie. Acolo am adunat toate rămăşiţele pământeşti ale familiei mele. Pe pământ, Domnul Dumnezeu mi-a dat tărie, dorinţa de a fi OM, voinţa de a învinge, dorinţa nestrămutată întru ajutorarea celor în suferinţă, indiferent unde pe acest pământ, dar şi legătura nestrămutata cu locurile natale. Domnul mi-a dat multe succese profesionale şi bucurii.

Am fost binecuvântat cu o familie frumoasă, o soţie minunată, devotată, care şi-a sacrificat cariera pentru casă şi familie, adevărat “tovarăş de drum lung”, copii buni. Toţi, legaţi prin acele fire nevăzute de pământul strămoşesc, în care toţi ne reîntoarcem.

 

Radu Bercea a primit titlul de „Cetățean de Onoare” al Fălticeniului

Publicat pe Actualizat pe

Radu BerceaArtistul plastic humorean Radu Bercea a primit titlul de „Cetățean de onoare” al municipiului Fălticeni.

Acordarea titlului a avut loc sâmbătă, 19 octombrie 2019, cu ocazia unei ședințe festive a Consiliului Local Fălticeni, organizată în Galeriile de artă ale Muzeului de Artă „Ion Irimescu”.

În contextul desfășurării manifestării „Târgul Mărului” și al comemorării maestrului Ion Irimescu, de la moartea căruia se vor împlini în curând 14 ani, pictorul Radu Bercea a prezentat expoziția personală „Omagiu Maestrului Irimescu”.

Diploma i-a fost înmânată de primarul Cătălin Coman. Pe lângă membrii deliberativului și viceprimarul Constantin Bulaicon, la eveniment a fost prezent prefectul Mirela Adomnicăi, alături de deputatul Alexandru Rădulescu, directorul general APIA România – Adrian Pintea, preotul Teodor Brădățanu, profesorul Constantin Bulboacă – susținător al acestui demers, șefi ai unor instituții publice, susținători ai evenimentelor culturale.

Grupul folcloric „Balada”, coordonat de profesoara Maria Tanasă, a prezentat un scurt moment artistic.

Sursa: Cronica de Fălticeni

Foto – Alexandru Săvescu

A murit poetul Constantin Boboc

Publicat pe Actualizat pe

Poetul Constantin Boboc s-a stins din viață în cursul zilei de joi, 11 iulie 2019, la vârsta de 59 de ani.

S-a născut la Fălticeni, pe data de 8 mai 1960. După anii de școală de la Fălticeni, a urmat cursurile Liceului Energetic și ale Liceului de Chimie, la Iași.

După cum menționează scriitorul Eugen Dimitriu, în „Dicționarul personalităților fălticenene”, debutul publicistic al scriitorului Constantin Boboc s-a produs în ziarul „Înainte” din Craiova.

A colaborat, cu versuri și articole, la publicațiile: Opinia fălticeneană, Povestea vorbei, Interferențe, Crai Nou, Obiectiv, Țara fagilor, Bucovina literară (Suceava), Hyperion (Botoșani), Convorbiri literare, Ateneu, Poezia (Iași).

A fost remarcat la concursuri literare organizate în România: Traian Demetrescu – Craiova (1989), Nicolae Labiș- Suceava (1992), Magda Isanos – Eusebiu Camilar (Udești – 2002).

A fost inclus în două antologii: „Ștefan cel Mare și Sfânt în poezia română” (în anul 2005), și antologia scriitorilor din spaţiul bucovinean „Sol omnibus lucet” (2012).

Volumul de versuri „Arheus” i-a adus Premiul pentru debut, acordat de Societatea Scriitorilor Bucovineni (decembrie 2004), și Premiul pentru debut al Editurii Geea Botoșani.

A fost membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, postură din care a participat la multe evenimente culturale derulate sub egida acestei societăți, în special cele dedicate Lovineștilor. Un poem dedicat lui Anton Holban a provocat delicate mulțumiri din partea Monicăi Lovinescu.

La începutul anilor 2000, alături de regretatul profesor Radu Orac, în cadrul Filialei Fălticeni a Societăţii „Cultura Fără Frontiere”, a militat pentru promovarea memoriei personalităților fălticenene.

Înmormântarea poetului Constantin Boboc va avea loc sâmbătă, 13 iulie, la ora 12.30, în Cimitirul Grădini.

Dumnezeu să-l odihnească!

“O veste tristă! Dumnezeu să îl țină în odihnă veșnică! A fost un personaj. Un pasionat și un iubitor de frumos, o prezență pitorească în urbea de pe Șomuz. Falticenean veritabil, mândru că poate respira într-un oraș cu o galerie impresionantă de oameni de seamă! Deplângem faptul că Societatea Scriitorilor Bucovineni se împuținează cu încă un membru al ei și transmitem pe această cale condoleanțe familiei”, a ținut să precizeze scriitorul Alexandru Ovidiu Vintilă, președintele Societății Scriitorilor Bucovineni.

Alexandru Săvescu

Sursa: Cronica de Fălticeni

Vasile Corneliu Dimitriu (lingvist)

Publicat pe Actualizat pe

Articol preluat din cotidianul Crai Nou, 22 august 2017

Autor – Valeriu Sandovici

cornel-dimitriuCu bucuria şi emoţia simplă şi firească a evadării în adâncul trecutului, cu repere de popas şi înnoire a amintirilor frumoase, mă opresc la cel ce a fost profesor universitar dr. Corneliu-Vasile Dimitriu. Păstrez în memorie imaginea unui ilustru şi virtuos dascăl.

S-a născut la 31 decembrie 1933, în Dolheştii Mari, judeţul Suceava, din părinţii Dimitriu C. Vasile şi Titianu Gh. Elena de la care a moştenit capacitatea de a face ceva şi plăcerea de a munci pentru o idee.

Şcoala primară a făcut-o în satul natal şi parţial în Cârtojani-Vlaşca (unde a fost refugiat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), liceul la „Nicu Gane” din Fălticeni şi Facultatea de Filologie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.

La terminarea facultăţii a fost numit profesor la Brăila, apoi a fost încadrat ca preparator la Catedra de limba română a Facultăţii de Filologie (1956), devenind asistent (1961), lector (1965), conferenţiar (1972) şi profesor universitar (1990). A obţinut titlul de „doctor în Filologie” în 1971.

În perioada 1976-1978 a lucrat ca maître de conférences associé la Universitatea „Jean Moulin” din Lyon, Franţa. A fost conducător ştiinţific de doctorat din 1990 până în 2004, confirmând peste 30 de doctori în Filologie. A îndrumat elaborarea a peste 200 de lucrări de licenţă şi de masterat, a fost preşedinte de comisie la peste 200 de profesori care au obţinut gradul didactic I. Corectarea ştiinţifică a vizat, în mod special, Limba română veche şi Gramatica limbii române moderne, în legătură cu care a publicat în reviste de specialitate locale şi centrale din ţară aproximativ 85 de studii şi articole şi 11 volume (singur), volume în colaborare, volume coordonate.

De mic a avut o educaţie aleasă şi o formaţie intelectuală elevată ca student şi ca profesor. Maestrul a corectat decent, cu multă iubire de semeni şi omenie, dar a fost un profesor sever şi apreciat.

A vorbi despre omul Corneliu Dimitriu, despre profesorul Dimitriu este o mare bucurie, dar şi o mare răspundere. În adâncul memoriei mele stă întronat, în limitele demnităţii, cel care a servit 55 de ani Catedra de Limbă a Facultăţii de Filologie ieşene. Îl venerez pentru forţa propulsatoare a gândului, pentru măreţia demnităţii, pentru acurateţea limbajului şi comoara ştiinţifică a volumelor editate: „Curs de limba română contemporană”. Morfologia, Curs de limba română contemporană, Sintaxa, „Romanitatea vocabularului unor texte româneşti”, Gramatica limbii române explicată, „Morfologia”, „Tratat de gramatică a limbii române”. „Sintaxa”, Compendium de gramatică românească modernă clasică”, „Cum scriem?”, „Cum ar trebui să scriem?”, Codicele popii Bratul, „Lumea văzută de mine” etc. A avut şi are multă eleganţă, un râs sănătos şi o mulţumire sufletească. Îi evoc personalitatea pentru cultura acumulată în timp şi spaţiu, prin căutările şi răspunsurile zilnice pe care le-a dat problemelor de limbă română, pentru lumea în care a trăit. Stau şi încerc să-mi explic de unde a venit atâta strălucire intelectuală, atâtea împliniri cu aspiraţii spre înalt. Anii au fost trăiţi în imperiul fascinant al cărţilor, viaţa fiind lipsită de odihnă, ceasurile de meditaţie şi de gândire fiind topite în aliajul cunoaşterii fenomenelor lingvistice. Tezaur de forme esenţiale, conexiuni ale spiritului, linii de forţă, veşnică vibraţie au ancorat noi şi noi orizonturi în volumele publicate.

El a pătruns în mările necunoscute ale dimensiunilor limbii române cu temeinicie, a deschis orizonturi şi situaţii limită, fascinat de patima pentru corectitudine, într-o cursă perpetuă spre timpul împlinirii aspiraţiilor profesionale. Masivă şi substanţială trudă! Vigoare fizică, replică boierească! A urcat treptele măririi prin efort, prin trudă maximă. Prudent, elegant în limbaj şi cu multă francheţe şi-a păstrat imunitatea intelectuală.

Din lecţiile predate peste 55 de ani, mulţi au învăţat cum poţi privi cu demnitate şi îngăduinţă faptele vieţii. Profesorul Corneliu Dimitriu a redimensionat continuu valoarea, cumpănind exactitatea judecăţilor, ochii fiind aţintiţi spre zările culturii. A fost călător veşnic, tenace, privind frumosul, abordând lumea din alt unghi.

Domnul Dimitriu a avut volume coordonate. Profesorul Gavril Istrate la 70 de ani, Iorgu Iordan – 100 de ani de la naştere etc. Despre personalitatea lui vezi şi în „In honorem Corneliu Dimitriu”, volum din „Analele Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava”. Profesorul Corneliu Dimitriu a celebrat de pe înaltele redute frumosul. Spirit ponderat, înţelept şi generos, a onorat cu prezenţa localitatea, considerându-se acasă şi devenind „Cetăţean de onoare” al comunei Dolheşti.

Popasurile la Dolheştii Mari au fost şi momente de bucurie, dar şi de întristare la înmormântarea cumnatului profesor Petru Sandovici şi a surorii, învăţătoarea Cornelia Sandovici, când purta lacrimi în ochi. De fiecare dată, cuvântările Domniei sale au chemat la echilibru, meditaţie, cumpătare, speranţă.

Un om dibaci, un pedagog care a ştiut să slujească cu credinţă marea şi statornica lui pasiune: cartea. Profesorul Dimitriu este un om de o rară distincţie intelectuală, un om modest, lipsit de aroganţă, exigent, un om ce a onorat catedra din cadrul Facultăţii de Filologie. Viaţa lui a fost un continuu spectacol intelectual, o viaţă simplă, dar distinsă prin acurateţe, fără emfază, orgolii, ce a onorat marile sărbători ale limbii române. O personalitate prodigioasă, cu un spirit critic şi analitic, cu o biografie condensată în modestie şi simplitate, păşind spre lumina elevaţiei înaintaşilor.

Un maestru care a crezut în eternitatea cuvântului sănătos, care şi-a permis să ia atitudine împotriva cioplitorilor de limba română, împotriva agramaţilor şi a ignoranţilor.

Domnul profesor a fost şi a rămas un spirit tânăr şi vivace, cu vocaţie şi pasiune scriitoricească („Panseuri în legătură cu lumea în care trăim”), un spirit ce a adunat în preajmă personalităţi de epocă, un magistru care a iradiat o luminiscenţă calmă dintr-o conştiinţă lucidă. Model intelectual şi un reper axiologic, purtând blazonul exemplarităţii, profesorul Dimitriu, cu o eleganţă intelectuală aleasă, având măsură şi echilibru, capacitatea selecţiei şi spiritul de analiză şi sinteză, credinţă în vocaţia culturii şi a limbii române, s-a impus prin calităţile profesionale care s-au conturat într-un model exemplar.

Tenace, cumpătat, şi-a fixat în solide judecăţi de valoare fenomenele lingvistice. Viaţa lui a fost şi a rămas o carte deschisă, de cursă lungă şi construcţie asemenea.

Truda şi migala cercetării fenomenelor de limbă română, vigoarea clasică, fascinaţia tiparelor originale, concluziile solide, fundamentale, demonstrează valoarea deplină a cercetării gramaticale purtând semnătura Domniei sale.

Discret, fermecător, având o figură plăcută, de artist, trăind cu pasiune viaţa didactică alături de studenţi, domnul profesor a lăsat o zestre valoroasă în domeniul limbii române literare. Un artist al cuvântului, o personalitate distinsă ajungând la vârsta de 84 de ani.

Chipul domnului profesor cu părul argintiu şi inima de moldovean stăruie în minţile foştilor studenţi, un profesor dibaci, iubitor de frumos, activ, dinamic, un om care a modelat 55 de ani generaţii de studenţi, care a propulsat gândul până la marginea cunoaşterii absolute, un om cu o privire spre înalt, cu zâmbet încurajator, care are cartea deschisă, iar povestea vieţii lui continuă cu alte şi alte contribuţii valoroase în domeniul limbii literare.

Povestea domnului profesor la 84 de ani este, totuşi, tristă. Acum este la Azilul de bătrâni.

Toamnă de poveste la Casa Sadoveanu

Publicat pe Actualizat pe

Featured Image -- 846

Primăria municipiului Fălticeni și Casa Memorială Mihail Sadoveană vă invită duminică, 4 noiembrie 2018, la  “Toamnă de poveste la Casa Sadoveanu” (Șezătoare literară). Inițiator, scriitorul fălticenean Alexa Pașcu.

Evenimentul începe la ora 14.00.

Vezi articolul original