Lună: Ianuarie 2016

Leon Băncilă -diacon, dirijor coral, profesor

Publicat pe Actualizat pe

Născut în anul 1878 – decedat în ziua de 30 ianuarie 1917, la Fălticeni. Este înmormântat în cimitirul Tâmpești (Grădini).

Licențiat în teologie și absolvent al Conservatorului, diacon la catedrala „Adormirea” din Fălticeni, profesor la Gimnaziul „Alecu Danici” (1910-1917).

Văr drept cu pictorul Octav Băncilă din Iași, înrudit cu părintele Vasile Grigorescu, profesorul lui Ion Creangă la școala de catiheți de pe Ulița Rădășenilor. Înrudit cu familia pictorului Ștefan Șoldănescu.

În timpul primului război mondial, a lucrat cu criticul Eugen Lovinescu și profesorul George Stino, la Oficiul poștal al orașului, la cenzura medicală, unde controlau corespondența de pe front și trimiterile spre zona militară. Aici s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, fapt care i-a adus sfârșitul vieții.

Compozitor, autor de manuale școlare, a reușit la concursul pentru un post de preot la Biserica română din Paris, dar moartea l-a împiedicat să ajungă acolo.

În 1910 a fondat Societatea Corală „Nicu Gane”, prezidată de Mihail Sadoveanu.

Sursa: „Dicționar al personalităților fălticenene”, Eugen Dimitriu (2015)

 

 

Teodor Tatos – 115 ani de la naştere

Publicat pe

Teodor Tatos cu sotia in camera tablourilor - Falticeni 10 decembrie 1970
Teodor Tatos cu soţia în camera tablourilor, Fălticeni, 10 decembrie 1970

Despre Teodor Tatos dar şi despre cine a fost şi ce a însemnat familia Tatos

Pornind în căutarea boierilor care au făcut fala târgului de altădată, dăm peste familia Tatos.

Vestită încă din secolul al XIX-lea, şi-a legat profund destinul de cel Fălticenilor. Însă acest destin i-a fost tragic pentru că, deşi au adus strălucire oraşului natal şi ţării, au trebuit să îndure prigoana comunistă. După cel de-al doilea război mondial, membrii familiei Tatos au pierdut totul. Li s-au confiscat averile, ba chiar şi casele. Unii au fost târâţi prin închisori, alţii au murit în aziluri.

Însă trecerea lor pe aici a lăsat urme. Boierul Tatos, cu moşii la Hârtop, a fost deputat în Divanul ad-hoc. Copiii săi, Davidel, Iacob, Gabriel, Jenică şi Zinca au jucat un rol important în viaţa oraşului, numărându-se printre personalităţile urbei. Davidel Tatos, bancher, a fost prefect al Judeţului Baia, în 1913. Iacob Tatos a fost unul din cei mai buni medici români, chirurg cu studii la Viena.

Gabriel Tatos, şi el renumit chirurg, cu specializare la Paris, a lucrat ca medic şi şef de secţie la spitalul din Fălticeni până la sfârşitul zilelor sale. Ca o dovadă a aprecierii de care s-a bucurat, în 1938, la 11 ani de la moartea sa, concetăţenii şi autorităţile locale i-au ridicat un bust în curtea spitalului, operă a sculptorului Richard Hette.

Jenică Tatos, boier cu  moşie la Şoldăneşti, avocat, a fost un om cult, animator al vieţii culturale şi, de două ori, primar al Fălticenilor. Zinca Tatos a fost funcţionară superioară la Universitatea din Cambridge.

Pe 28 ianuarie 1901 se naşte, la Fălticeni, Teodor Tatos, fiul bancherului Davidel Tatos, în casa de pe Strada Mare, nr. 282.

Face studii primare şi secundare în oraşul natal, la gimnaziul „Alecu Donici”, promoţia 1916. Pleacă la Iaşi, unde urmează cursurile Facultăţii de Drept. Devine avocat şi practică un timp avocatura. În 1919 pleacă la Lausanne, în Elveţia, unde urmează studii libere de pictură, însuşindu-şi tehnica acuarelei.

teodor tatos
Teodor Tatos

Artist sensibil, Teodor Tatos  scrie  şi un volum de nuvele  sub titlul   “O femeie şi o picătură de întuneric” (Tipografia  “M. Saidman”, 1932).

După cel de-al Doilea Război Mondial, tatăl, Davidel, pierde averea, banca iar casele îi sunt naţionalizate. Fiul, Teodor, considerat chiabur, este arestat şi ispăşeşte o pedeapsă de 5 ani. Viitoarea soţie, Francisca Ida, de loc din Dumbrava, comuna Cornu Luncii, originară dintr-o familie de nemţi, este deportată în Siberia. La întoarcerea acasă se căsătoreşte cu Teodor Tatos. În anii de detenţie ai soţului este trimisă în domiciliu forţat la Târgu-Neamţ.

După toate aceste necazuri, Teodor şi Francisca Ida Tatos revin la Fălticeni, unde, ca să aibă din ce trăi, sunt nevoiţi să se angajeze muncitori necalificaţi la Combinatul forestier din localitate, la Secţia lăzi, bătând cuie în lădiţele de lemn pentru export, pe un salar de nimic. Plătesc chirie în propria casă. Locuiesc în bucătăria fostei lor case şi abia mult mai târziu li se dă o cameră.

Pentru a supravieţui, avocatul se apucă de pictură. Peisajul fălticenean devine o sursă inepuizabilă de inspiraţie, fiind numit, mai târziu, de criticul de artă Aurel Leon, ”poetul toamnelor despletite din fosta „Dumbravă minunată”, menestrel al nostalgiilor crepusculare”.

Acuarelele sale de un cald lirism datorat, în mare parte, cromaticii galben aurie, devin apreciate şi cumpărate. Începând cu anul 1961, participă la expoziţii de grup şi personale.

În ultimii ani de viaţă devine  un însingurat, mângâiat doar de lumina dulce a acuarelelor.

La 11 ianuarie 1985 artistul se stinge şi este înmormântat la Botoşani.

Lucrări semnate de Teodor Tatos se află în colecţiile Muzeului „Ion Irimescu” Fălticeni, Muzeului Judeţean Suceava, a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava, în colecţiile altor instituţii de cultură din judeţul Suceava şi în colecţii particulare din ţară şi străinătate.

Adriana Mihăilă / Cronica de Fălticeni, 27 ianuarie 2016

Foto – Un album al viselor frumoase, Eugen Dimitriu, 2009

Vasile Savel – scriitor şi publicist

Publicat pe Actualizat pe

Vasile Savel - scriitor
Vasile Savel – scriitor

Vasile Savel – scriitor şi publicist, n. 25.01.1885, Fălticeni – 28.05.1932

Fiu al preotului şi institutorului Ioan Savel din Fălticeni, învaţă carte la Şcoala Primară de băieţi din localitate, continuă apoi două clase la gimnaziul Alecu Donici, după care trece la Liceul Internat din Iaşi.

După Bacalaureat, studiază dreptul şi literele la Universitatea din Bucureşti. Din 1904 este avocat şi ziarist în capitală. Simultan îşi începe şi activitatea literară sub semnul Semănătorului; mentorul acestei perioade va fi Dimitrie Anghel, a cărui înrâurire va putea fi resimţită până târziu în proza sa.

A făcut războiul, a fost rănit şi decorat de mai multe ori, avansând până la gradul de căpitan.

Se afirmă ca prozator cu volumele de schiţe şi nuvele „Într-un sat de contrabandişti” şi „Între reţele”. Romanul „Miron Grindea” este considerat de Călinescu un eşec. Alte volume de nuvele: „Seara a 13-a”, „Lucrătorul viei” şi „Pelerina verde”, „Darul găsit la casa lui”. O altă latură a scrisului său, memorialistica: „Contimporanii”. Vasile Savel s-a ocupat şi cu cuolegerea de material folcloric.

Opera d-lui Ilarie Chendi (1906); Balzac, Colonelul Chabert, trad. (1910); Cei doi studenţi şi alte nuvele de Al. Dumas, trad. (1913); Pribeag (1920), Doine de război (1925); Vadul Hoţilor (1926) – Premiul C.A. Rosetti, în 1927.

Sursa de documentare: „Cartea Fălticenilor de la A la Z”, autor Cătălin Ciolca, Editura Omnia, 2005 

Emil Hossu – actor/ Cetăţean de onoare al Fălticeniului

Publicat pe Actualizat pe

Emil-Hossun. 24 noiembrie 1941, Ocna Sibiului – d. 25 ianuarie 2012, București.

Cetăţean de Onoare al Municipiului Fălticeni din 13 septembrie 2013, titlu oferit post mortem, pentru contribuţia la promovarea Festivalului Internaţional de Teatru „Grigore Vasiliu Birlic” de la Fălticeni.

A participat la Festivalul de teatru de la Fălticeni cu piesa „Doi pe o bancă”, alături de Catrinel Dumitrescu.

Emil Hossu a copilǎrit în Maramureş, a urmat Liceul Cantemir din Bucuresti. Spre actorie a fost îndrumat de sfaturile profesorului de română, Constantin Manolescu, de la liceul Cantemir. Acesta afirma : „Îi port un respect nostalgic permanent. Mi-a dat să joc moş Tănase din Răzvan si Vidra si, probabil, impresionat de compoziţia mea, a spus:« Milule, trebuie sǎ faci teatru»”.
În acel moment s-a deschis dorinţa de a afla tot mai multe despre această lume si pentru că nu avea „origine sǎnǎtoasǎ”, Emil Hossu a reuşit să intre la ATF abia din a treia încercare.

Emil Hossu este un actor care a marcat multe generaţii. Cu un simţ al umorului fin şi cu o modestie rară, el ridică şi astăzi spectatorii la teatru în picioare. Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. A jucat mult în film, dar a avut si în teatru roluri importante.

După ce Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat la Cluj. Tatăl său era diplomat, așa că pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an și trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinții s-au întors in România. Casa, o fabrică de ață și mașina le fuseseră confiscate.

În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu și-a pierdut tatăl, bolnav de cancer.

Din 1992 au luat, el şi soţia, actriţa Catrinel Dumitrescu, datorită invitaţiei pe care le-a făcut-o bunul lor prieten Geo Saizescu, o clasă de actorie. De atunci au avut patru promoţii în care Catrinel a fost vioara principală, pentru că ei îi place să construiască. Au făcut spectacole de absolvire, de licenţă, cu rezultate, cronici, premii foarte bune.

2007 a fost pentru actor un an bun, a jucat în regia soţiei sale Catrinel Dumitrescu, în premiera Teatrului Nottara, „Bătrânul”, o piesă după Gorki, alături de mulţi colegi, de foşti studenţi de-ai lor, de Bebe Cotimanis, de Anca Bejenaru şi de un foarte bun actor, căruia ii prevede un viitor strălucit, Gabriel Răuţă.

Între timp a mai avut o colaborare, a intrat şi el pe culoarul telenovelelor, astfel Emil Hossu a putut fi văzut în producţia „Chiquititas”, difuzată pe un post de televiziune şi într-un rol episodic în „Fetele marinarului”.

Un maestru al comediei – Grigore Vasiliu Birlic

Publicat pe Actualizat pe

doua-lozuri1Un om scund, mergînd cu paşi foarte mari şi făcînd gesturi largi, surîzînd mai tot timpul şi privind la lume cu ochii mari, rotunzi; intra în scenă şi, înainte de a rosti un cuvînt, era întîmpinat cu un potop de aplauze şi un hohot general. Se născuse pentru comedie; obţinea comicul dintr-o propoziţiune anodină, dintr-o mişcare a capului, dintr-o grimasă. Ştia să şi tacă în chip comic, ceea ce e destul de rar. Dar mai ales să potenţeze la maximum umorul oricărui text dramatic, fie că era o piesă celebră, sau o farsă anodină.
Cînd s-a născut, în orăşelul moldovean Fălticeni, la 24 ianuarie 1905, a fost înregistrat ca Vasiliu Grigore. Porecla de Birlic a căpătat-o dupoă succesul considerabil obţinut cu rolul principal dintr-o piesetă veselă ce purta acest titlu. Studiile elementare şi liceale le-a făcut în urbea natală. La Bucureşti s-a înscris la facultatea de Drept şi la Conservatorul de muzică şi declamaţie. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi ca figurant. I-au remarcat însă harul, imediat, doi dintre cei mai importanţi regizori ai vremii: Victor Ion Popa şi Aurel Ion Maican. Ambii l-au susţinut şi stimulat, astfel că, în numai doi ani, a devenit o figură populară, un actor preţuit.
Văzîndu-l şi examinîndu-l cu atenţie, actorul bucureştean de seamă Ion Iancovescu, totodată întreprinzător ctitor de companii teatrale particulare, şi regizorul bucureştean Sică Alexandrescu – şi el director de formaţii şi proprietar de săli – i-au oferit un contract în Capitală. (…) În scurtă vreme actorul s-a impus, însă, prin mască, atitudine, aplomb, prin veşnica sa mirare circonflexă şi calda-i bonomie, izbutind să cîştige adeziunea publicului. (…)
A jucat teatru dramatic. S-a manifestat şi la Operetă; şi la Revistă. Şi-a întemeiat, la un moment dat, o companie proprie. (…) În 1946, în noile condiţii de organizare a vieţii teatrale româneşti, scriitorul Zaharia Stancu, directorul teatrului Naţional din Bucureşti, l-a invitat să facă parte din ilustra trupă. Actorul a acceptat şi astfel a început cea mai glorioasă şi mai fecundă epocă din viaţa sa, adevărata-i carieră naţională şi internaţională, ca actor de teatru, film şi televiziune. La Naţional l-a jucat pe Spirache Necşulescu, eroul freneticei comedii a lui Tudor Muşatescu Titanic Vals. A creat nemuritoarele personaje caragialene Dandanache în O scrisoare pierdută,, Efimiţa (în travesti) în Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, s-a aflat, cu proeminenţă, în distribuţia marilor spectacole Mielul turbat de Aurel Baranga, Revizorul de Gogol, Bădăranii de Goldoni, Egor Bulîciov şi alţii de Gorki, Oameni care tac de Al. Voitin, Căsătoria silită de Moliere, Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Ştia să valorifice umorul volubil, cel liric, cel amar, izbutea să îmbine savant comicul cu tragicul, să joace cu distincţie comedia refexivă şi să dea miez farsei. (…)
Şi în rolurile însemnate şi în cele care i-au izbutit mai anevoie, avea un mod cît se poate de personal de a trece de la o candoare desăvîrşită la o furie comică oarbă. Rîsul său era puternic contaminant. Tristeţea de asemenea. Glasul se modula după stările de spirit. Îşi susţinea rolurile cu o nedisimulată bucurie. Era un maestru al detaliilor semnificative.
În film aducea un facies comic extraordinar şi caracterizări precise. A apărut într-un număr relativ redus de pelicule de calităţi varii. Dar cînd a lucrat cu regizori importanţi, ca Jean Georgescu, Victor Iliu, Ion Popescu-Gopo – aşa cum în teatru l-au călăuzit Sică Alexandrescu, Al. Finţi, Moni Ghelerter – a dobîndit biruinţi memorabile. Vizita, după Caragiale, directorul nostru, telegrame, Mofturi 1900, Doi vecini, Bădăranii, post restant sînt cîteva din titlurile citabile.
În afara scenei vorbea puţin. Nu agrea interviurile, confesiunile. Cînd se antrena însă în discuţii, interlocutorul descoperea un om preocupat de artă, cu bună informare, cultivat, o inteligenţă vie, scormonitoare, un observator perspicace, un ins spiritual, fără afectare. (…)
A murit la Bucureşti, la 14 februarie 1970. Numele lui a rămas ca un simbol al histrionismului comic pe scena română. Un nume ce nu poate fi uitat.Valentin Silvestru, Tribuna României, 15 octombrie 1988 ***
Majestatea Sa, Actorul…Că Birlic a devenit un mit, este indiscutabil!
E de-ajuns să i se rostească numele, e de-ajuns să-l zărim o clipă, pentru ca imaginea lui să trezească reacţia în lanţ a veseliei.
Între Birlic şi Comedie există o sublimă osmoză. După ce Comedia l-a născut pe Birlic, acesta face să supravieţuiască comedia. Dincolo de acest paradox există însă mare, autentică, unică – arta comedianului. Aparent este o artă a facilităţii. Priviţi-l însă cu mare atenţie cum se mişcă pe scenă, cum roteşte mâinile şi roteşte ochii, ascultaţi-l cum rosteşte replicacînd se supără sau se amuză, supravegheaţi-i mimică şi veţi avea surpriza descoperirii că ceea ce pare simplu şi uşor are de fapt, o mare adâncime.
Ne amintim de marile lui creaţii: Călugărul din vechiul schit, Figura de la Dorohoi, Domnul de la ora 5, Titanic Vals, sutele de roluri printre care celebre au rămas Sganarelle şi Doctorul fără voie de Molière, Robinson din Fata fără zestre de Ostrovski, Rafocle din Blestematele fantome de Eduardo de Filipo, Raspluev din Nunta lui Krecinski, Spiridon Biserică din Mielul turbat de Aurel Baranga, Omul cu Mârţoaga din piesa lui Ciprian, acarul din Steaua fără nume de M. Sebastian, Brânzovenescu din O scrisoare pierdută de I. L. Cargiale etc., etc., roluri gravate în memoria spectatorilor. Comicul lui Birlic este fără îndoială spontan, ca tot ce poartă sigiliul geniului, dar şi rezultatul fericit al travaliului îndelungat al scenei.
Există un temperament, o vocaţie, o predestinare din eternitate. Te naşti a fi Beethoven sau Cezar. Te naşti pentru a fi Birlic. Dar natura nu face totul. Omul se mai ajută şi singur. Exemplul lui Birlic este al unui muncitor. Personagiile întruchipate de Birlic sunt elaborate cu trudă şi devoţiune de meşter artizan. Nici n-ai crede că farmecul pe care-l degajă cu atâta naturaleţe este construit cu migală, cu hazul pe care-l aruncă – foc de petarde asupra sălii – este gândit meticulos şi cioplit pe măsura nevoilor scenice.
Birlic reîntoarce teatrul la izvoarele lui prime şi milenare: gest, mimică, inflexiunea expresivă a vocii.
Sărbătoarea care ne-o oferă e miracolul dintotdeauna al Actorului născut să ne descopere ceva din frumuseţea dumnezeiască a lumii.
Prof. Teşu SolomoviciSuplimentul Birlic, Magazinul ilustrat LECTURA (probabil 1960 – 1965)(Documente din fondul documentar deţinut de Galeria Oamenilor de Seamă Fălticeni)Articol din arhiva Cronicii de Fălticeni / ianuarie 2013

Constantin Geanopol – preot, profesor, poet, publicist

Publicat pe

Constantin Geanopol – preot, profesor, poet, publicist

n. 20.01.1912, Mitoc, jud Botoșani – d. 21.10.2002, Fălticeni.

A fost căsătorit cu Eugenia Ionescu, din Fălticeni.

După absolvirea școlii primare în satul natal, își continuă învățătura, întreținându-se mai mult singur, din meditații, la Seminarul „Trei Ierarhi” din Edineț – Hotin, apoi la „Veniamin Costache”, în Iași.

În 1937 absolvă Facultatea de Teologie a Universității Cernăuți.

A fost pentru o scurtă perioadă de timp profesor suplinitor la Liceul Nicu Gane, apoi, a fost hirotonit preot, iar în 1931 primește o parohie la Valea Glodului, unde a slujit 26 de ani, cu o întrerupere scurtă în perioada celui de al doilea război mondial, când a fost mobilizat confesor la Spitalul nr. 8 de Campanie, ajungând până la Cotu Donului. După război și refugiu s-a întors în parohie și a refăcut biserica care fusese distrusă.

În 1969 a fost transferat la Mihăești, unde va renova biserica. După pensionare a continuat să slujească să slujească la mai multe parohii, până în ultimul an de viață, între care Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și Capela noii catedrale a orașului. A fost înmormântat în Cimitirul Oprișeni.

A publicat versuri și eseuri în „Pagini Cernăuțene”, versuri și proză în „Înmuguriri”, sub pseudonimul Constantin Vifor.

A fost preocupat de istoriografia literară, strângând informații prețioase despre N. Istrati sau Anastasia Greceanu. A fost prieten cu Mihail Șerban, Vasile G. Popa, Virgil Tempeanu, Eugen Dimitriu.

Au rămas de la preotul Constantin Geanopol, pe lângă o importantă bibliotecă, cuprinzând colecțiile unor ziare și reviste din epocă, un Jurnal de război, versuri și epigrame.

Sursa de documentare: 

„Dicționar al personalităților fălticenene”, Eugen Dimitriu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2015

 

 

Un prieten bun al lui Mihai Eminescu: Teodor V. Ştefanelli

Publicat pe

casa stefanelli - strada ion creangaCei care urcă pe vechea Uliţă a Rădăşenilor mai pot vedea încă, pe partea dreaptă, la nr. 24, casa în care a locuit Teodor V. Ştefanelli, istoric, prozator, traducător, dramaturg şi memorialist, membru titular al Academiei Romane dar, înainte de toate, prieten bun al marelui nostru poet, Mihai Eminescu.

Teodor V StefanelliNăscut în acelaşi an cu Eminescu, 1850 (după unii ar fi 1949), la Siret, Teodor V. Ştefanelli se împrieteneşte cu cel ce va deveni Luceafărul poeziei noastre în timpul studiilor la Cernăuţi.

Se  reîntâlnesc la Universitatea din Viena, studenţi amândoi şi înflăcăraţi participanţi la adunările societăţii „România jună”.

Îi găsim implicaţi în toate evenimentele culturale dar şi patriotice care marchează istoria Bucovinei în anii aceia.

Ştefanelli se află printre iniţiatorii înfiinţării Societăţii Academice ,,Arboroasa” în anul 1875 la Cernăuţi, societate care este un mijloc de rezistenţă a românilor bucovineni în timpul stăpânirii habsburgice.

Când Arboroasa este desfiinţată de autorităţi iar comitetul de conducere este aruncat în închisoare pentru ,,înaltă trădare”, Ştefanelli se numără printre apărători iar Mihai Eminescu, redactor la ,,Curierul de Iaşi”, prezintă mersul procesului, luând atitudine faţă de abuzurile săvârşite de autorităţile austriece.

Ca magistrat, Ştefanelli face o cariera strălucită ajungând până la funcţia de consilier aulic al Curţii de Justiţie din Viena.

În 1914, izbucnind războiul, părăseşte Bucovina atât de dragă lui şi se stabileşte mai întâi la Dolhasca, apoi la Fălticeni, soţia, Emilia Belici, fiind de aici.

La Fălticeni, s-a cunoscut şi s-a împrietenit cu intelectualitatea selectă a târgului dar şi cu oameni simpli din satele înconjurătoare .

Aurel-George Stino, şcolar fiind pe vremea când Ştefanelli a venit la Fălticeni, îşi aminteşte de “eruditul istoric, om de litere, neînfricat luptător pentru cauza românească din Bucovina sub Habsburgi”, de “bunul şi credinciosul prieten al lui Eminescu” ca de un “bătrân grav, de o sobră eleganţă şi distincţie, copleşit de tristeţe” şi se simte onorat că „mâna care strânsese pe a lui Eminescu, a strâns-o şi pe a mea!” (Aurel-George Stino, „”Fălticeneni care au fost”, Iaşi, Ed. Omnia, 2004)

Trece la cele veşnice la Fălticeni în vara anului 1920 şi pentru că devenise de-acum fălticenean, doreşte să fie înmormantat în cimitirul din oraş.

Lui Eminescu i-a păstrat toata viaţa o caldă amintire. Publică, în 1914, la 25 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui scriitor, cartea sa „Amintiri despre Eminescu” pentru că se simte dator  să evoce anii de liceu şi de studenţie ai lui Eminescu în adevărata lor lumină. Scrise simplu, din inimă, cu duioşie, dar onest, cu obiectivitate, “Amintirile…” rămân una din scrierile fundamentale, de referinţă pentru biografia poetului şi pentru eminescologi, în general.

Iată cum ni-l arată Ştefanelli pe omul Eminescu într-un fragment din preţioasele sale aduceri aminte:

„Toţi cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au rămas cu impresia că era tăcut, gânditor şi că, numai rareori, silit de împrejurări, ieşea din rezerva sa şi discuta cu cunoscuţii săi. Deobşte se mărginea să asculte şi să-şi formeze propria sa idee despre obiectul discuţiunii.(…) Numai dacă era direct întrebat despre opinia sa, sau dacă i se păreau prea gogonate părerile susţinute de unii şi alţii asupra unui obiect mai serios, se amesteca şi el în vorbă şi atunci discuta liniştit, cu căldură, şi-şi dezvolta şi motiva vederile sale(…)

Dar dacă erau o samă de obiecte la care trebuia să-l tragi de limbă ca să discute, erau dimpotrivă altele la a căror discuţie nu rămânea Eminescu niciodată pasiv şi aceasta se întâmpla atunci când era vorba de păturile sociale din Romania. El avea ura în contra ciocoilor, a parveniţilor…, care prin gazete, prin adunări şi prin scrieri, debutau cu fraze sforăitoare, lipsite de fond şi îmbătau lumea cu apă rece, iubea însă poporul cu toată căldura sufletului său, căci pentru dânsul era poporul masa inconştientă, dar sănătoasă  şi necoruptă pe care se sprijinea statul şi care ne-a conservat limba, datinele, cântecele şi toată individualitatea noastră etnică.”

Adriana Mihăilă

Publicat în Cronica de Fălticeni, 20 ianuarie 2016