Lună: Ianuarie 2010

Eugen Dimitriu ne oferă „Un album al viselor frumoase”

Publicat pe Actualizat pe

După volumele “Lovineştii”(2001), “Oraşul Muzelor. Case şi locuri memorabile din Fălticeni” (2002) şi “Cazabanii – o cronică de familie” (2004), memorialistul Eugen Dimitriu a lansat recent o nouă lucrare monografică dedicată Fălticeniului, intitulată “Un album al viselor frumoase”. În cele aproape 500 de pagini ale cărţii, care ajunge la public cu sprijinul Editurii “George Tofan” şi al Tipografiei ROF din Suceava, se regăsesc 1400 de materiale fotografice inedite, însoţite de explicaţii foarte bine documentate de către autor. Cartea este prefaţată de profesorul universitar doctor Elena Brânduşa Steiciuc, care-l prezintă pe Eugen Dimitriu ca pe o “instituţie”, care, vreme de treizecu de ani, a fost pusă în slujba cercetării istoriei culturale a oraşului de pe Şomuz. Muzeograf prin vocaţie, Eugen Dimitriu este cel care, se poate spune că, a fondat Galeria oamenilor de seamă de la Fălticeni şi a păstrat vie în conştiinţa fălticenenilor istoria oraşului pe o perioadă de două secole.
“Oricât m-aş strădui, cuvintele nu pot înlocui fiorul contactului cu o lume mirifică, devenită amintire. Deseori pozele alcătuiesc mici genealogii în imagini, cu explicaţii şi comentarii suficiente şi la obiect. Casele şi locurile memoriale învăluite în poezie, cu frumuseţi inefabile, te fac să înţelegi mai uşor atracţia exercitată asupra localnicilor, cât şi asupra vizitelor din ţară sau de peste hotare. Îl citez de Abdel Asiz Belal, profesor de sociologie la Universitatea din Casablanca, căruia i-am făcut ghidajul la “Galeria oamenilor de seamă” şi m-a întrebat la urmă, foarte mirat: “Mais, comment s’explique-t-elle, monsieur, cette explosion spiritualle dans une petite ville? Mi-a ascultat cu răbdare răspunsul, admiţând că bunătatea oamenilor şi frumuseţea naturii îşi au rostul lor, iar un târg cu 4 muzee, nu se întâlneşte prea des…”, îşi prefaţeză cea mai recentă lucrare, scriitorul Eugen Dimitriu, Cetăţean de Onoarea al Municipiului Fălticeni.

Anunțuri

„Măria Sa, Birlic”, luni 25 ianuarie, ora 17.30 pe TVR3

Publicat pe

Duminică, 24 ianuarie, nu a fost aniversată doar Unirea de la 1859, a fost şi ziua în care s-au împlinit 105 ani de la naşterea actorului Grigore Vasiliu Birlic. Născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, Birlic este un nume arhicunoscut în panteonul marilor actori de comedie ai lumii. Pentru a marca momentul naşterii marelui actor, postul de televiziune TVR 3 a pregătit un film documentar, „Măria Sa, Birlic”, care va fi difuzat pe post în această seară, de la ora 17.30. Filmul reflectă ipostaze mai puţin cunoscute din viaţa actorului: Birlic era pasionat de maşini, dar şi un om foarte generos, care îi ajuta pe colegii mai tineri.

*** Cronica de Fălticeni prezintă o parte din viaţa maestrului, păstrată în materialele deţinute de Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni

Un maestru al comediei:
Grigore Vasiliu-Birlic

Un om scund, mergînd cu paşi foarte mari şi făcînd gesturi largi, surîzînd mai tot timpul şi privind la lume cu ochii mari, rotunzi; intra în scenă şi, înainte de a rosti un cuvînt, era întîmpinat cu un potop de aplauze şi un hohot general. Se născuse pentru comedie; obţinea comicul dintr-o propoziţiune anodină, dintr-o mişcare a capului, dintr-o grimasă. Ştia să şi tacă în chip comic, ceea ce e destul de rar. Dar mai ales să potenţeze la maximum umorul oricărui text dramatic, fie că era o piesă celebră, sau o farsă anodină.
Cînd s-a născut, în orăşelul moldovean Fălticeni, la 24 ianuarie 1904, a a fost înregistrat ca Vasiliu Grigore. Porecla de Birlic a căpătat-o dupoă succesul considerabil obţinut cu rolul principal dintr-o piesetă veselă ce purta acest titlu. Studiile elementare şi liceale le-a făcut în urbea natală. La Bucureşti s-a înscris la facultatea de Drept şi la Conservatorul de muzică şi declamaţie. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi ca figurant. I-au remarcat însă harul, imediat, doi dintre cei mai importanţi regizori ai vremii: Victor Ion Popa şi Aurel Ion Maican. Ambii l-au susţinut şi stimulat, astfel că, în numai doi ani, a devenit o figură populară, un actor preţuit.
Văzîndu-l şi examinîndu-l cu atenţie, actorul bucureştean de seamă ion Iancovescu, totodată întreprinzător ctitor de companii teatrale particulare, şi regizorul bucureştean Sică Alexandrescu – şi el director de formaţii şi proprietar de săli – i-au oferit un contract în Capitală. (…) În scurtă vreme actorul s-a impus, însă, prin mască, atitudine, aplomb, prin veşnica sa mirare circonflexă şi calda-i bonomie, izbutind să cîştige adeziunea publicului. (…)
A jucat teatru dramatic. S-a manifestat şi la Operetă; şi la Revistă. Şi-a întemeiat, la un moment dat, o companie proprie. (…) În 1946, în noile condiţii de organizare a vieţii teatrale româneşti, scriitorul Zaharia Stancu, directorul teatrului Naţional din Bucureşti, l-a invitat să facă parte din ilustra trupă. Actorul a acceptat şi astfel a început cea mai glorioasă şi mai fecundă epocă din viaţa sa, adevărata-i carieră naţională şi internaţională, ca actor de teatru, film şi televiziune. La Naţional l-a jucat pe Spirache Necşulescu, eroul freneticei comedii a lui Tudor Muşatescu Titanic Vals. A creat nemuritoarele personaje caragialene Dandanache în O scrisoare pierdută,, Efimiţa (în travesti) în Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, s-a aflat, cu proeminenţă, în distribuţia marilor spectacole Mielul turbat de Aurel Baranga, Revizorul de Gogol, Bădăranii de Goldoni, Egor Bulîciov şi alţii de Gorki, Oameni care tac de Al. Voitin, Căsătoria silită de Moliere, Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Ştia să valorifice umorul volubil, cel liric, cel amar, izbutea să îmbine savant comicul cu tragicul, să joace cu distincţie comedia refexivă şi să dea miez farsei. (…)
Şi în rolurile însemnate şi în cele care i-au izbutit mai anevoie, avea un mod cît se poate de personal de a trece de la o candoare desăvîrşită la o furie comică oarbă. Rîsul său era puternic contaminant. Tristeţea de asemenea. Glasul se modula după stările de spirit. Îşi susţinea rolurile cu o nedisimulată bucurie. Era un maestru al detaliilor semnificative.
În film aducea un facies comic extraordinar şi caracterizări precise. A apărut într-un număr relativ redus de pelicule de calităţi varii. Dar cînd a lucrat cu regizori importanţi, ca Jean Georgescu, Victor Iliu, Ion Popescu-Gopo – aşa cum în teatru l-au călăuzit Sică Alexandrescu, Al. Finţi, Moni Ghelerter – a dobîndit biruinţi memorabile. Vizita, după Caragiale, directorul nostru, telegrame, Mofturi 1900, Doi vecini, Bădăranii, post restant sînt cîteva din titlurile citabile.
În afara scenei vorbea puţin. Nu agrea interviurile, confesiunile. Cînd se antrena însă în discuţii, interlocutorul descoperea un om preocupat de artă, cu bună informare, cultivat, o inteligenţă vie, scormonitoare, un observator perspicace, un ins spiritual, fără afectare. (…)
A murit la bucureşti, la 14 februarie 1970. Numele lui a rămas ca un simbol al histrionismului comic pe scena română. Un nume ce nu poate fi uitat.

Valentin Silvestru, Tribuna României, 15 octombrie 1988

***
Majestatea Sa, Actorul…

Că Birlic a devenit un mit, este indiscutabil!
E de-ajuns să i se rostească numele, e de-ajuns să-l zărim o clipă, pentru ca imaginea lui să trezească reacţia în lanţ a veseliei.
Între Birlic şi Comedie există o sublimă osmoză. După ce Comedia l-a născut pe Birlic, acesta face să supravieţuiască comedia. Dincolo de acest paradox există însă mare, autentică, unică – arta comedianului. Aparent este o artă a facilităţii. Priviţi-l însă cu mare atenţie cum se mişcă pe scenă, cum roteşte mâinile şi roteşte ochii, ascultaţi-l cum rosteşte replicacînd se supără sau se amuză, supravegheaţi-i mimică şi veţi avea surpriza descoperirii că ceea ce pare simplu şi uşor are de fapt, o mare adâncime.
Ne amintim de marile lui creaţii: Călugărul din vechiul schit, Figura de la Dorohoi, Domnul de la ora 5, Titanic Vals, sutele de roluri printre care celebre au rămas Sganarelle şi Doctorul fără voie de Molière, Robinson din Fata fără zestre de Ostrovski, Rafocle din Blestematele fantome de Eduardo de Filipo, Raspluev din Nunta lui Krecinski, Spiridon Biserică din Mielul turbat de Aurel Baranga, Omul cu Mârţoaga din piesa lui Ciprian, acarul din Steaua fără nume de M. Sebastian, Brânzovenescu din O scrisoare pierdută de I. L. Cargiale etc., etc., roluri gravate în memoria spectatorilor. Comicul lui Birlic este fără îndoială spontan, ca tot ce poartă sigiliul geniului, dar şi rezultatul fericit al travaliului îndelungat al scenei.
Există un temperament, o vocaţie, o predestinare din eternitate. Te naşti a fi Beethoven sau Cezar. Te naşti pentru a fi Birlic. Dar natura nu face totul. Omul se mai ajută şi singur. Exemplul lui Birlic este al unui muncitor. Personagiile întruchipate de Birlic sunt elaborate cu trudă şi devoţiune de meşter artizan. Nici n-ai crede că farmecul pe care-l degajă cu atâta naturaleţe este construit cu migală, cu hazul pe care-l aruncă – foc de petarde asupra sălii – este gândit meticulos şi cioplit pe măsura nevoilor scenice.
Birlic reîntoarce teatrul la izvoarele lui prime şi milenare: gest, mimică, inflexiunea expresivă a vocii.
Sărbătoarea care ne-o oferă e miracolul dintotdeauna al Actorului născut să ne descopere ceva din frumuseţea dumnezeiască a lumii.
Prof. Teşu Solomovici

Suplimentul Birlic, Magazinul ilustrat LECTURA (probabil 1960 – 1965)

***