Personalităţi

Mihai Băcescu (n. 28.03.1908, Brosteni – m. 06.08.1999, Buc.) – biolog şi oceanolog

Născut într-o familie de învăţători, rămâne   de   la   patru   ani orfan de amandoi părinţii. Este crescut de o bunică, din Pleşeşti, apoi e luat în grijă unui frate al mamei, Nicolae Baciu; urmează (1915-1919) Şcoala Primară nr. 2 din Fălticeni, avându-l drept dascăl pe Vasile Jitariu, tatăl viitorului biolog, acad. Petre Jitariu. Ţinut acum de o soră a mamei şi de cealaltă bunică, din Bogdăneşti, începe cursurile gimnaziale la Alecu Donici, prof. V. Ciurea devenindu-i   mentor: Vasile Ciurea m-a învăţat să iubesc florile, animalele, împreună cu el am lucrat la confecţionarea borcanelor cu peşti pentru vechiul muzeu. Meleagurile sucevene au oferit un bogat material de studiu pasiunii mele în formare. Băcescu continuă liceul (1923-1927) la Chişinău, la B.P. Hasdeu, ajutat fiind de istoricul Ioan Hudiţă, prin acei ani profesor al acelulaşi liceu. În 1928 se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Naturale din Iaşi; ca student este numit preparator la Laboratorul de Morfologie Animală al prof. Paul Bujor. Licenţiat în ştiinţele naturii (1933) cu teza Vipera berus în Moldova şi Basarabia. Între 1933-1938 face an de an studii la Staţiunea Zoologică Marină Agigea, fructificate în teza de doctorat Les Mysidaces des eaux roumaines: etude taxonomique, morphologique, biogeographique et biologique (Iaşi, 1938); Şef de lucrari la catedra de Morfologie Animală (1938). Propus de prof. P. Bujor, cu recomandarea lui Emil Racoviţă, Mihai Băcescu. primeşte (1939) o bursă de studii în Franţa la staţiunile oceanografice Roscoff, Banyuls sur Mer şi la Muzeul de Istorie Naturală din Paris şi Muzeul Oceanografic din Monaco. În 1941 se transferă la Bucureşti ca şef de secţie la Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa; ca director, participă la refacerea muzeului (bombardat în două rânduri), pe care îl reorganizează pe principii noi. Este numit (1949) coordonatorul colectivului de “faună” al Academiei R.P.R. şi pune bazele tipăririi volumelor şi fascicolelor din marea colectie Fauna R.P.R. Director al Institutului de Cercetări piscicole (1954-1957), şeful Secţiei de Oceanologie a Academiei R.P.R. (1958), este numit şef al secţiei de hidrobiologie de la Institutul de Biologie din Bucureşti. Din 1963 este membru şi vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Cercetarea Ştiinţifică a Mării Mediterane (preşedinte fiind Prinţul de Monaco, iar secretar general Jacques Yves Cousteau); În 1965 e membru în Consiliul Internaţional al Muzeelor (I.C.O.M.) şi preşedintele Comitetului Muzeelor de Ştiinţe Naturale, din cadrul Consiliului; În 1974 devine membru de onoare al I.C.O.M. Publică, sub egida UNESCO, Bibliographie Roumaine de la Mer Noire (1965) şi Muzeele de Ştiinţele naturii ale lumii (în colab., 1979). La 17 aug. 1982 participă la inaugurarea Muzeului de Ştiinte ale Naturii din Fălticeni (opera sa, în bună măsură); La 28 martie 1993, la aniversarea a 85 de ani, savantul a fost sărbătorit la Fălticeni, conferindu-i-se titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului – Muzeul de Ştiintele Naturii capătă cu această ocazie titulatura (conformă cu exponatele şi structura sa) de Muzeul Apelor “Mihai Băcescu”. Activitatea ştiinţifică a lui M. Băcescu s-a desfăşurat în domeniile: limnologie şi oceanologie (hidrobiologie), taxonomia unor grupe de animale, dar şi herepetologie, etnobiologie şi istoria ştiinţei. Băcescu a descris 5 familii, peste 40 de genuri şi aproape 300 specii noi de crustacee, descoperite în apele româneşti sau în cele din alte părţi ale lumii, cu ocazia expediţiilor întreprinse pe coastele Mauritaniei, Cretei, Africii de Vest, Floridei, dar si în Oceanul Pacific şi în N-V Oceanului Indian. În domeniul herpetologiei a publicat lucrări privind răspândirea unor specii de broască în Bucegi (1936) şi despre fauna reptilelor din Dobrogea (1934). Continuând, în fond, preocuparile de etnografie şi folclor ale atâtor cărturari fălticeneni, Băcescu publică lucrări capitale de etnobiologie: Peştii aşa cum îi vede ţăranul pescar roman (1947) şi Păsările în nomenclatura ş1 viaţa poporului român (Ed. Acad. Rom., 1974). Distins, în 1957, cu Premiul Emil Racoviţă al Academiei R.P.R., Băcescu a fost primit (21 martie 1963) membru coresp. al Academiei, iar la 22 ian. 1990 devine membru titular al Academiei Române; În 1991 îşi prezintă discursul de recepţie: Omagiul celor ce m-au îndreptat spre oceanologie şi izvoarele hidrotermale. - Hume de plante, 1931, 1934; Câteva animale mari pentru fauna marină română şi unele date biologice asupra lor, 1937; Mysidele din apele româneşti, 1940; Les Mysidaces des eaux mediterraneenes de la France et les eaux du Monaco, 1941; Fauna Mării Negre (în colab.), 1943; Cumaces. Fauna R.P.R., 1951; Mysdacea, 1954; Ecologia marină, I-IV (publicat de), 1965-1967; Decapode. Fauna R.P.R., 1967; Grigore Antipa, 1969; Biografia lui Ion Borcea, 1958,   1966;   Chemarea   apelor.   Note dintr-o expediţie făcută în Pacificul Peruvian şi peste Anzi, 1972; Acolo unde Sahara dispare în ocean. Călătorie de explorare a apelor Mauritaniei, 1973; Muzeele şi protecţia mediului ambiant, 1983; Catalogus Cumaceonum (Ed. Academiei din Haga), 1988; Jacques Yves Cousteau cu sabia de cristal, 1990; Contribuţii la cunoaşterea folclorului zoologic românesc, 1996; Mysidacea. Note din expediţia Muzeului Grigore Antipa în arhipelagul Indonezian, 1997.

Sursa: “Cartea Fălticenilor de la A la Z”, autor Cătălin Ciolca, Editura OMNIA 2005

 

Ouăle de Paşte – origini şi tradiţii în culturile popoarelor

 

Credincioşii creştini, inclusiv cei români, poartă o grijă deosebită sărbătorilor pascale. Cozonac, ouă, pască şi friptură de miel, asta spune tradiţia că trebuie să se găsească pe orice masă, de Paşte. Oul, ca simbol al creaţiunii, apare în tradiţia tuturor popoarelor creştine, după cum spune folcloristul Artur Gorovei în studiul “Ouăle de Paşti”, publicat în anul 1937.

Ouă închistrite

Inimosul folclorist, fălticenean de origine, a fost primul european care a cercetat obiceiul încondeierii ouălor la toate popoarele creştine. Prima clasificare a motivelor desenate pe ouă a fost făcută în anul 1908 şi cuprinde cinci serii de ornamente: regnul animal, seria motivelor vegetale, seria uneltelor, seria ornamentelor industriale şi diverse. În zilele noastre, mai toată lumea, chiar şi femeile de la ţară, colorează ouăle cu vopsele din comerţ. Pe vremuri, femeile nu ştiau de chimicale, ci de boieli naturale, extrase din foile de ceapă roşie (pentru culoarea roşie), ceapă albă, flori de tei sau frunze de mesteacăn (galben). Cu ajutorul viorelelor vopseau ouăle în albastru, pentru verde se întrebuinţa răchiţica. După Artur Gorovei, ouăle de Paşte sînt de patru feluri: monocrome, monocrome cu ornamente, policrome cu ornamente şi ouă cu ornamente în relief. Pentru ouăle încondeiate sau închistrite, denumire ce vine de la pensonul cu care se pictează numit chişiţă, se aplică o adevărată tehnică în care se folosesc de regulă boieli naturale şi ceara de la albine.

Originea ouălor înroşite 

“Oul a sintetizat misterul Creaţiunii; dintr-un ou trebuie să se fi născut Universul, Lumea, deci şi omul. Oul cosmic trebuie presupus la baza credinţei tututor popoarelor din lume”, mărturiseşte Artur Gorovei în studiul de folclor. Egiptenii îl adorau pe zeul Knef, a cărui statuie purta un ou în gură. Perşii credeau că “Noaptea” a clocit oul din care au ieşit soarele, luna şi pămîntul. Indienii, fenicienii şi israeliţii considerau oul ca principiu al creaţiunii. Legendele brahmane vorbesc de oul de aur care după ce a plutit pe ape un an a dat naştere cerului, pămîntului şi văzduhului, însuşi Brahma născîndu-se din ou. Filosofii greci şi romani vorbeau despre crearea lumii “ab ovo”. Galii şi-au luat ca simbol cocoşul, al cărui germen este în ou. La români, în Bucovina, există credinţa că “soarele e dintr-un ou”.

În România, cea mai veche menţiune despre obiceiul vopsirii ouălor de Paşte se regăseşte în amintirile lui Antonio Maria del Chiaro, un călător florentin care a descris multe dintre obiceiurile românilor. În Moldova, se aminteşte despre ouăle de Paşte în cronica lui Gheorgache, al doilea logofăt de la Iaşi, în anul 1762.

Tradiţii de Paşte

Se crede că oul roşu este apărător împotriva diavolului şi păzeşte casa de farmece. Podgorenii, pentru a-şi feri roadele de grindină, leagă primăvara viţa-de-vie cu salcie de la Florii sau îngroapă un ou roşu, în Vinerea Mare. Macedo-românii pun în fereastră ouă de la Paşti, iar în Bucovina se crede că oul roşu este, alături de cruce, un simbol al biruinţei împotriva Diavolului.

Peste tot în România, cei care participă la slujba Învierii se spală, în prima zi de Paşte, cu apă proaspătă în care s-a pus măcar un ou roşu şi cîţiva bani, odată din aur sau argint. Cu ouă roşii se fac descîntece pentru dureri de dinţi, de urechi dau de gît. Mînjilor li se leagă de gît un găvan de lingură folosită la înroşirea ouălor, existînd credinţa că astfel vor fi feriţi de rele. Ouăle roşii de pichire se întrebuinţează ca leac pentru muşcătura de şarpe şi în farmece de dragoste. Ştergarul cu care au fost şterse ouăle abia înroşite se păstrează un an pentru că e bun la durerea de urechi.

La Paşte, la români există obiceiul ciocnirii ouălor. Se ciocnesc numai ouă roşii după un anumit ceremonial, fără nici o abatere. Oul are trei părţi: vîrful (care se numeşte cap), partea opusă (dos) şi feţele laterale (coaste). În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap, a doua zi se poate ciocni cap cu dos iar în zilele următoare dos cu dos. Ca regulă generală, primul care ciocneşte este cel mai vîrstnic bărbat de la masă.

Ouăle de Paşte la alte popoare

În Bulgaria, oului de Paşte i se spune “cerveno iaiţe” (ou roşu) şi este împodobit cu linii paralele, cu puncte sau linii frînte, roşii pe fond galben. Şi în Ungaria s-a păstrat datina ouălor încondeiate. Deosebirea între modelele ungureşti şi cele româneşti consistă nu numai în motivele de ornamentaţie, ci mai ales în combinaţiile de culori. Se folosesc motive neobişnuite în ornamentaţie, cum ar fi: stoguri, fîntîni cu cumpănă, călăreţi, inimi aprinse, pinten înconjurat de lauri. În Polonia sînt şi ouă monocrome, fără desene sau cu desene, zgîriate cu un corp ascuţit. Pisanki sînt ouăle înfrumuseţate cu figuri desenate cu ceară, înainte de a fi muiate în culoare. În Rusia, se spune că morţii sînt vizitaţi în prima zi de Paşte, cînd se îngroapă ouă în morminte. Ouă roşii se găsesc pretutindeni şi în Grecia. Există tradiţia ca în noaptea Învierii grecii să le trimită naşilor atîtea ouă cîţi membri are familia, plus încă unul, ca să se mărească, să sporească familia naşului. Obiceiul încondeierii ouălor este răspîndit şi în Austria. Împodobite de către fete, ouăle sînt dăruite băieţilor cu care tinerelor dansează la carnavaluri. În Germania, copiilor li se spune că ouăle de Paşte colorate sînt aduse de iepuri şi ascunse, ca să le găsească ei. Şi în Elveţia se spune că ouăle de Paşte sînt aduse de iepuri, iar copiii pregătesc, din florile primăverii, cîte un cuib unde ar urma să fie lăsate ouăle. În Belgia era răspîndită credinţa că, în Joia Mare, clopotele bbisericilor pleacă la Roma. A doua zi, clopotele se întorc şi aduc ouă de toate felurile, pe care le lasă prin grădini, pentru bucuria copiilor.

Alex Săvescu